Dan Sociu: Vorbe de bancă în parc

Pentru majoritatea poeților care au debutat prin 2000 - 2001, poezia a încetat să mai fie un efort de a recrea limbajul, prin abolirea așa-numitului limbaj curent și inventarea unui limbaj poetic personal, în ultimă instanță secret. Ca o trăsătură generală, ar fi de remarcat voluptatea „bestială” a folosirii unor termeni fără nici un fel de încărcătură emoțională, care banalizează și epicizează realități arhicunoscute, invazia vocabularului stradal –chiar suburban - fiind expresia nu neapărat a unui nou mod de abordare estetică, cât mai curând expresia unei crize de identitate și a unei înspăimântătoare lipse de imaginație, dublată de o sărăcie cronică a modalităților de expresie.
Cântecele eXcesive ale lui Dan Sociu (apărute la Ed. Cartea Românească, 2005) nu aduc nimic nou, aceeași ură și revoltă, aceeași lipsă de repere, același cotidian bulversant, aceeași neîncredere în valorile culturale etc, etc. Sunt locuri comune ale poeziei „douămiiste”, cum loc comun este și exultarea actelor fiziologice, văzute ca singure realități într-o lume absurdă, desacralizată, în care viața pare să-și fi pierdut sensul, timpul este o convenție precară și se îndreaptă ireversibil spre neant, spațiile sunt amorfe, universul este mut și tot ceea ce ne înconjoară pare a fi atins de o decadență malefică.
În aceste condiții, poezia se limitează la o descriere – nu explicare, nu interpretare, nu decantare, nu cristalizare – a unei existențe mundane, tragice, în care domnește o nesfârșită mizerie fizică și morală. Pentru verbalizarea ei nu mai este necesară o semantică specială și nici crearea unui „cod” poetic: douămiiștii se citesc între ei și comunică foarte bine, emitentul și receptorul având același sistem de referință; tot ceea ce nu încape în acest sistem de referință nu există, fiind aici vorba nu doar de „orgoliu creator”, cât, mai curând, de un spirit de gașcă, de o fraternitate a „băieților de băieți” hotărâți să „le-o tragă dinozaurilor” (adică celor care mai au un minim de mentalitate culturală) – a fucking conspiracy!
Criza de identitate pare de nevindecat, ea pervertește marile teme ale poeziei, transformându-le, prin incoerență, nonsens și verbiaj, în versificații pestilențiale ale unui autor la zi cu propria lui animalitate : „Într-o seară am cărat cu nevastă-mea / zece galeți cu căcat / cred că din 98 nu ne-am mai simțit / unul lângă altul atât de bine [...] / apoi, pe nespălate – cum se și face / după zdrobitul strugurilor, după înmormântări / sau după lucrările cu vidanja / pe nespălate am făcut dragoste-n draci” („Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă”).
Comunicarea interumană apare falsificată, inițierea în ritualul ei rămâne – cum altfel, pentru cineva care afirmă : Crucea întoarsă e semnul generație mele – în grija mașinăriilor, a roboțeilor vorbitori, a radioului ș.a.m.d : „dacă ieșim din cameră / lăsăm radioul deschis / și ea crede că suntem cu ea // nu e nici o problemă / și nouă ni s-a făcut la fel / duminica trecută / de exemplu / dădeau slujba / și nenea teoctist / avea o zdrăngănică / exact ca a noastră! („decembrie – ianuarie”).
Libertatea de expresie, dar și solitudinea, alienarea, dispariția atitudinii morale și un acut sentiment al vidului, al lipsei elementare de sens și semnificație par a fi coordonatele unei poezii (probabil că așa se numește și o vom trata ca atare, fiindcă uzul creează norma, nu?) care nici nu „răscolește’ nici nu „încântă” cititorul, ci îl face să răsufle ușurat și să constate, orgolios, că a scrie versuri nu e mare scofală „păi și io pot scrie așa, mamă, ce bazat sunt”! : „Toată mizeria creierului ăsta / a început / odată cu prima mea masturbare curată / fără vinovății, / fără frică, pentru că / tocmai descoperisem / că nimeni nu poate ști / ce-i în mintea mea / nici părinții / nici dumnezeu”(p.19). De aici până la blesfemia de un umor negru nu mai e decât un pas, făcut și el, cu dezinvoltura omului declarat areligios (chit că și satanismul este tot un fel de religie!) : „io și tu mărșăluiam rupți fără scop / cu un singur scop precis întunecat / bolborosind singura rugăciune / pe care-o știam înger / îngerașul meu / numa-n față / să nu dai” (p. 61).Intră în gestica omului modern, care și-a uitat rădăcinile, miturile și simbolurile, câte un reflex al dezumanizării conștientizate care ar putea salva poezia, dacă autorul ei ar dori acest lucru : „Din când în când / mă ridic / de lângă ea, clătinându-mă, / ciocnesc păhărele / cu ecranul / televizorului / Din când în când mă ridic de lângă ea - / dormi liniștită, sînt proprietarul știrilor, / tatăl lor, - / și vărs câte un strop / pentru fiecare mort degeaba” („Beau pentru morți”).
Nu întâmplător, pe lângă nume care nu spun nimic cititorului – andriescu, radu, miha, dar și komartin – apare citat un gânditor ca Jean Fourastié [din respect, noi îl scriem cu majusculă, nerespectând ortografia autorului], pe care, dacă a citit într-adevăr Le long chemin des hommes, Dan Sociu pare a-l ilustra în câteva din poemele sale. Căci iată ce spune Fourastié, în legătură cu pierderea sentimentului religios și cu înstrăinarea profundei și caldei animalități a strămoșilor noștri : „Legată de interogațiile cele mai intime ale omului și de demersurile lui cele mai instinctuale, solidară cu concepțiile despre lume ce susțin organizările sociale, deciziile politice și însuși echilibrul personalității, izvorâtă dintr-o intuiție sau dintr-o revelație care permit asumarea misterului creației, a suferinței, a angoasei și a eșecurilor naturii, temă de continuitate între termenul scurt și termenul foarte lung, între individ și cosmos, religia există și nu poate exista decât în virtutea unei tradiții care urcă în preistoria cea mai îndepărtată”. Poetul nostru, din păcate, încercând să ajungă la acea matrice arhetipală atât de necesară înțelegerii universului, se înfundă într-un hățiș fenomenologic și nu mai iese de acolo decât părăsindu-și ținuta ortostatică, animalizându-se și sanctificându-și propria sexualitate. Între „suntem un fel de ăștia – cu spinările încovoiate, / saci de cartofi / încercând să stea în picioare”(„În timp ce mă cert cu o proastă de funcționară”) și „scârba de dragoste vrea s-o ia de la capăt / că io și tu am mâncat tot / am băut am futut tot / ce se putea unul la altul” (p.47) mai uman și mai poetic pare roboțelul trimis pe Marte, care are în mai mare măsură gustul contemplației și o gestică de ființă normală ce se refuză eșecului creaționist : „Încerc să mă gândesc la altceva / încerc să mă gândesc la roboțelul / pe care l-au trimis americanii / să se târască pe Marte. // Azi-dimineață a ridicat, pentru o clipă, / capul spre cerul / de-acolo, deși fusese programat să meargă / numai și numai cu nasu-n / bolovani roșii (p.25).
Un poet cum este Claudiu Komartin – cam din aceeași „trupă” cu Dan Sociu – are suficient simț estetic încât să nu confunde codul onoarei și al bunului gust cu alte coduri (se poartă ceva gen „Codul lui Da Vinci”, că este ca manelele, adică nu ține cont de nimic); în Cântece eXcesive, însă, dincolo de sărăcia imagistică și de limbajul suburban, avem de-a face cu un eXcesiv dispreț față de actul creației și față de posibilul – și nefericitul – cititor al poemelor : „împreună-am strivit coșuri / păduchi / ce știu ăștia / ce să le zicem noi ăstora / despre noi” ( p. 48).
Având ca „normă” comportamentală un asemenea dispreț, nu este de mirare că pentru autor erosul decade într-un act fiziologic abject, etalat în toată promiscuitatea lui, dar fără disperarea care să-l autentifice și în ale cărei rădăcini să poată fi găsită o justificare, așa cum se întâmplă în cazul unor poeți poate chiar mai „slobozi” la gură, fără ca prin aceasta valoarea în sine a creației să aibă de suferit : „dragoste cu vată-n nări / dragoste cu bani pe piept / vreau să scriu despre tine / cum ar scrie un câine / cu fața-n cearșaf” ( p. 49) sau : „dragoste cu spălături stomacale / dragoste cu falca legată / ne-au băgat pe gât / geografiile lor / și nu mai avem unde / pleca / în casă ținem numai muzică / fără voce” (p.53).
Ca o culme a ipocriziei, după avalanșa morbidă de nonsensuri și măscări din cele 75 de pagini cu poeme frumos tipărite pe hârtie de lux, autorul vrea să-și comunice îngrijorările lingvistice, preocupările de estetică a creație, devenind brusc și neverosimil de metafizic, într-un poem care miroase de la o poștă a Eugen Ionescu insuficient digerat : „ O nesfârșită sfârșeală, atunci, în a treia zi de Congres / mă luase pe balconul camerei tale de hotel, / în timp ce komartin îmi explica de ce anumite poeme / tolerează greu virgula, ca pe un corp străin. Erai un / corp străin / pentru mine, dormisem lângă sânii tăi dar, prea beat / și prea laș / n-am îndrăznit să-i ating” (p. 73). Această gingășie recâștigată cu sudoarea frunții, după o vidanjare la greu a substraturilor insalubre ale personalității, pare la fel de autentică precum dansul elefantului printre figurine de porțelan, probând lipsa de unitate a volumului, inconsecvența funciară și o debusolare explicabilă fie prin lipsa de talent, fie prin lipsa de lectură.
Și totuși, dacă ești un cititor cu bună-credință, nu poți afirma cu mâna pe inimă că ai în față numai un făcător de versuri de-o calitate îndoielnică, pentru simplul motiv că există și încercări de fluidizare, de cristalizare și de adâncire a discursului liric : „as vrea să-ți pot vorbi / cu blândețe / ca și cum ferestrele / casei noastre / ar da înspre mare / și zilele ni le-am petrece / privindu-ne / și seara ai picta / sau ai țese / și prietenii noștri ar veni la noi / înotând / și organele noastre / și-ar fi uitat pentru totdeauna / activitățile fasciste / și viața noastră ar fi curată / ca un cuțit de măcelarie / proaspăt șters” (p. 57). Altfel spus, atunci când nu scrie cum e la modă acum să scrii, dintr-un inutil și păgubos spirit de turmă, atunci când se ascultă pe sine și chiar își înțelege spusele, Dan Sociu scrie poezie. Ar trebui să se asculte mai des.