agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-10-01 | |
Ies din casă. Mă uit după cerșetorii cartierului. Nu-i văd. Pe Carol, trafic inimaginabil de lejer. Atât de lejer, că, ocazional, mașinile de poliție intră pe contrasens în voie, întru protecția cetățenilor, mai ales a celor francofoni. În stație, călătorii așteaptă răbdători un troleibuz care nu mai catadicsește să vină, transformând un drum spre serviciu de o jumătate de oră într-unul de o oră și jumătate.
La Universitate, bannerele dedicate Zilelor Francofoniei sunt eclipsate, devenind bieți fluturași pe lângă reclama monstruoasă a unei firme de telefonie mobilă, de pe zidul Universității. Liniște și pace, traficul e în continuare lejer. Pe Edgar Quinet, jandarmi în mașini negre, una într-un capăt, o alta în celălalt capăt. Universitatea e închisă pentru renovare, chioșcurile de cărți au dispărut. Niște domni bine, îmbrăcați în costume negre, mă cercetează atent din priviri când scotocesc în geantă după o țigară. Am un moment de stânjeneală, o stare similară celei pe care o aveam uneori pe vremea Împușcatului, când aveam drum pe Magheru și treceam pe lângă băieții de la Secu. Doar că securiștii parcă aveau costume gri. Și parcă aveau toți ochii albaștri. Mai departe, o Cale a Victoriei cu trafic auto zero, parcă animată de pietoni mai mult ca în alte dăți. Pe trotuare, desigur. Partea carosabilă e pustie, marcată pe mijloc cu niște jaloane, ca la un poligon auto. Pentru ce? Jandarmi, poliție, SPP. Pentru cine? Un bărbat traversează strada, dinspre Capșa spre Capitol. Un polițist îl depistează prompt și în fluieră lung, amenințător. Omul mormăie ceva, poate o înjurătură. Frustrantă priveliștea unei străzi goale, ademenitoare, dar interzise… La Dalles, vizitatori puțini și plictisiți. Obosiți. Semifrancofoni sau deloc francofoni. Standuri reci, sărace, impersonale. Pliante, broșuri, fluturași, afișe și colecționari ai acestora. Mai multă animație la standul Coastei de Fildeș: muzică tradițională și o doamnă de culoare ce cântă și dansează discret pe ritmurile ei. Muzica africană mă însoțește și în standul vecin, al Vietnamului, care prezintă o miniexpoziție de fotografii pitorești din această țară. Alăturarea muzicii africane de imaginile vietnameze ar putea părea nefirească. Dar nu e, sau nu îmi pare mie astfel. E OK, intru în atmosferă. Zăbovesc mult la standul Madagascarului. Fotografii interesante, câteva obiecte de artizanat, un afiș ce prezintă pe scurt cele 12 parcuri naționale, un atrăgător documentar despre Marea Insulă, atât de atrăgător, încât mă întreb de ce nu e prezent Madagascarul pe toate ofertele de turism extern. Îmi răspund că poate din aceleași motive pentru care nici România nu este obiectiv turistic în ofertele Vestului. Care motive nu mă interesează deocamdată, că am ajuns la standul Slovaciei. Neinteresant. Două-trei obiecte de cristal, două-trei albume în slovacă și exact două broșuri în franceză, despre cetăți și castele slovace. Standul Franței. Tot neinteresant. Multe materiale publicitare: programe ale Institului Cultural Francez, o revistă în franceză ce apare în România, dar rămâne nevândută, ca să fie distribuită gratis la Zilele Francofoniei… Standul Canadei. Impersonal și rece. Pliante: “Quebec – să-l cunoaștem dintr-o privire”. Multe, multe. Multe. Standul României: sărac. O frumoasă expoziție de fotografii inspirate de influența franceză din arhitectura românească, câteva cărți ale unor scriitori români traduși în franceză. Cam atât. Restul să descopere francofonii, că de aceea au venit în România. O întreb pe fata de la stand de ce este acesta așa de sărac. Îmi explică: “știți, aici vin mai mult români”. “Așa, da, și?” – zic eu în gând, dar ei nu-i spun. Îi arunc remarca de mai sus, adică să descopere francofonii ce au de descoperit în România. Ea mă îndrumă politicoasă către un stand alăturat, unde se proiectează imagini de la mânăstiri românești. Nu știu dacă doar de la cele din Moldova, urmăresc doar prezentarea Mânăstirii Voroneț – superbă de altfel (ea, mânăstirea) – și urc la etaj. O cafenea cu produse – și prețuri – globalizate: espresso, cappuccino, “fresh” de multe fructe… Expoziție de carte în limba franceză. Prețuri – franțuzești. La standul Libanului – o proiecție de diapozitive. Imagini fascinante: peisaje, persoane, artă culinară, arhitectură. Senzație de pace și liniște. Ireală… Cobor. La Librăria Noi arunc 300.000 de roli pe două cărți și plec spre Teatrul Național. Interu’ e încins la poale cu o bandă galbenă. A Jandarmeriei. Întru protecție, desigur. Marginea drumului e înțesată cu mașini ale oficialilor Gabonului. Printre ele, desigur, și mașina celebrului domn Bongo, de care făceau caz Cârcotașii de dimineață. Un taxi care încearcă să intre spre Inter e fluierat insistent. Firește, de către un polițist la datorie, cu atenția trează. Taximetristul se conformează, oprește, din mașină coboară cuminte un simpatic oficial francofon ce-și continuă drumul pe jos până la intrarea în hotel. Intru la expoziția din foaierul Teatrului Național. Aici, la primul stand pe dreapta, primul lucru pe care îl aflu este că Egiptul este o țară membră a OIF, dar non-francofonă. Non-francofonă, deși franceză se vorbește destulă, există emisiuni radio și tv în franceză, iar edițiile franțuzești ale ziarelor egiptene nu rămân nevândute, ca la noi. Mă gândesc că organizatorii nu au aflat aceste lucruri și purced a vizita expoziția. “Pentru cei care gustă unul sec”, adică stilul expresionist-abstract, sunt expuse lucrările a trei artiști francofoni. Alături, standul Primăriei Municipiului București ne invită la o călătorie în țări francofone pe calea fotografiei. Din nou imagini dintr-un Liban al păcii și al liniștii… Rețin și imaginea unei Căi a Victoriei interbelice viermuind de lume și o compar cu cea de azi, pustie, dezolantă – altă cale, a unei alte victorii… cel mai probabil a “Nașului” Moraru. Îmi atrage atenția standul Albaniei, cu o superbă colecție de fotografii. Dar cel mai interesant îmi pare standul vecinilor noștri francofoni, bulgarii. Standul Bulgariei este uriaș față de celelalte și este plin de la un capăt la celălalt de fotografii cu străvechi vestigii traco-dace… O asemenea situație mă irită, firește. Probabil doar pe mine. Fumez o țigară înainte de a pleca. În timpul ăsta, un domn în negru face semn unui alt domn în negru, ca nu cumva acesta din urmă să permită intrarea cuiva în incintă. Mă uit după persoana dubioasă. De fapt sunt trei persoane. Trei puști de liceu. Toți în tricouri și blugi, parcă. Sepepistul se îndreaptă către cel mai pirpiriu – cu un dubios ghiozdan în spate și un telefon și mai dubios în mână – și îl conduce afară, unde puștiul îl urmează cuminte, roșu la față. De ce această promptă îndepărtare a puștiului? Doar sepepistul știe. Desigur, primul sepepist, cel cu gestul poruncitor de interdicție. Învăț din toate acestea să mă feresc de dubioșii puști cu ghiozdane în spate, să nu traversez străzi păzite de sepepiști, precum și alte lucruri folositoare, legate de francofoni și de pseudofrancofoni și mă îndrept spre casă, mai bogată în experiență… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate