agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6124 .



Marius Marian Șolea: Arhitectură umană
articol [ Creatie ]
Cronica literara Colecţia: Perspective Critice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2006-10-11  |     | 




Marius Marian Șolea: Arhitectură umană

Marin Mincu avea perfectă dreptate să compare volumul lui Marius Marian Șolea, „Graiul vostru” (Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2006) cu binecunoscutul „La lilieci” („Sorescu a înregistrat acel ton idiomatic profund al locuitorilor din satul său natal, Bulzești, creînd apoi o adevărată saga a bulzeștilor. Cam același lucru face și Marius Marian Șolea pentru idiolectul diferențiat al celor din satul gorjean Corșor”). Probabil că avem de-a face cu a treia carte „vorbită” din literatura română (prima fiind „Amintirile” lui Ion Creangă), în care contează mai puțin înregistrarea discursului ca poezie sau proză, și mai mult rolurile, mecanismele și structurile care se dezvoltă, scopul lor fiind unul declarat recuperator: „În memoria bunicii mele Maria, de dorul căreia am scris mare parte din acest volum, folosind deseori rostiri și cuvinte vechi, în care am început eu să vorbesc limba română. Consider că, dacă acestea se vor pierde, se va pierde timpul”. De altminteri, intenția „Graiului nostru – Viziunea țăranului din Gorj asupra lumii” nu este numai una anecdotică, nu se urmărește o „comedie a limbajului”, ca la Marin Sorescu, unde „poemele se bazează pe mecanismul silogistic al anecdotei, care, pornind de la anumite premise, se dezvoltă pe parcursul unui poem, având în final concluzia-poantă și anticlimax metafizic ce figurează paradoxul” (Marian Popa). Marius Marian Șolea transformă poemele în situații de comunicare, dar aduce, în afară de vorbitor (emițător) și ascultător (receptor) și un martor al mesajului: cititorul, astfel că timpul lecturii, timpul scrierii și timpul desfășurării scenice a dialogului ajung să coincidă. Funcția fatică a limbii se exercită asupra ascultătorului (care-și schimbă, ca în orice dialog, statutul și se transformă la rându-i în vorbitor) și asupra martorului în egală măsură (este vorba despre cele două funcții ale limbii despre care pomenea Roman Jakobson, cea fatică – „există mesaje care servesc în primul rând la stabilirea omunicării, la prelungirea sau la întreruperea ei; ele controlează cum funcționează canalul și circuitul, atrag atenția interlocutorului sau confirmă faptul că acesta rămâne în continuare atent” – și cea metalinguală – „ori de câte ori transmițătorul sau receptorul său simt nevoia să controleze dacă folosesc același cod, vorbirea se concentrează asupra codului”). De aici, caracterul redundant al discursului, surplusul de informații, repetițiile, toate asigurând oralitatea de tip popular a poemelor: „mda, nu zâc, era pe-aici, pe undeva, o greșeală, / da’ frica trebuia să fie întrețânută cumva, așa trebuia - / frica de bărbat și de Dumnezău . / măă, ce dragoste se naște din frică” („Ritmuri din Corșor”). Chiar și în partitura poetului există particularități fonetice și lexicale tipice zonei, căci, din dorința de a asigura coerența și fluiditatea discursului, Marius Marian Șolea nu schimbă decât rareori registrul lingvistic, dar și atunci introduce în propriul mesaj fragmente din mesajul celuilalt, refuzând transformarea literară a vorbirii directe în vorbire indirectă: ”<> / așa zicea ea, cu poeziile știa că e forțată comparația prin criteriu, / <<în sânea ei>> mă aprecia, dar nu spunea / pentru că nu avea nici un folos de la nimenea. / era mândră de nepotul ei < Majoritatea poemelor pornesc de la un nucleu epic și se dezvoltă apoi prin digresiuni, reluări, dar și prin sciziparitate, până ce se obține o întreagă colonie de microtexte în raport de contiguitate; selecția și combinarea nucleelor epice depinde, ca la Proust, de câte un element – aparent banal – care determină fluxul memoriei. Întoarcerea în copilărie se petrece în multe poeme, dar de fiecare dată altfel, satul și oamenii lui, obiceiurile, tradițiile, mentalitatea conturându-se în fața cititorului-martor treptat, din fragmente care trebuie recumpuse la lectură. În „Graiul vostru” nu există o succesiune cronologică a secvențelor epice, timpul este unul fabulos, putem vorbi despre o simultaneitate a prezent-trecut-viitorului ca în basme, astfel că întoarcerile nu se fac niciodată în același punct și nu au niciodată aceeași intensitate. Paginile mustesc de râsul înfundat al adultului șiret care se transpune, cu detașarea necesară, dar nu bătătoare la ochi, în vremurile când, luând act de arhetipul matern, descoperea de fapt sexualitatea misterioasă (nu și traumatizantă) a lumii: „De mic, m-am trezit în sat și am fost contrariat / în primul rând, oamenii, erau niște diferențe... / în al doilea, tâțăle și mâțăle, să mă explic: / vedeam la muieri că aveau ceva ciudat în piept, / ba mai și auzeam pe careva spunând:<> / io nu făceam diferența... / în schimb, ceva mi se părea în neregulă / și mă tot uitam la ale două boldoașe din piept. / odată, venind cu vitele de la islaz, peste drum de Fântâna / lu’ Grigoroiu, le-am văzut prima oară / și am rămas foarte impresionat: / erau așa de albe și atât de libere! / cu două floricele în vârf! nu mai contează ale cui erau... / țâțăle își desfăcuseră tainele și negura!” („Mâțăle și țâțăle”). De fapt, în viziunea țăranului din Gorj (și nu numai), sexualitatea este o problemă care trebuie tratată cu umor, rareori luată cu adevărat în serios și relatată eufemistic nu din plăcerea bârfei, ci a râsului stenic: „am ascultat cum vorbeau doi moșnegi de una, <>... / dacă tot mă găseam pe acolo, de ce să pierd cunoașterea? / - mă, cică, az’noapte, iar s-a tăiat a lu’ Orbete în firu’ de iarbă. / - eee..., da’ de un’e știi mneata? i-ai țânut șervetu’?! / - păi veni Lena de la Matiești, cu noaptea în cap, / și aia umbla pe su’ Grinduri, cân’ să rupea zâua în două. / zî și dumneata, ce să caute?! – venea iar cu fusta scuturată... / fii sigur, dumneata, ca iar o atinsă viața pe la broderie!” (p. 113).
Ion Creangă, renumit pentru „corozivele” sale, îi lasă lui Nică ingenuitatea și-i mărturisește cu mare fereală și pudoare inițierea în tainele adulților; nici Marius Marian Șolea nu merge mereu cu limbajul „pe ulița mare”, dar inițierea lui este oarecum diferită, în trepte care pornesc din bătătură (bunica și bunicul sunt hâtri, înțelepți și slobozi la gură) și continuă prin casele vecinilor, pe la răspântii, la fântână, la gârlă, în locuri umbrite sau destins și ‚hăulit”, peste întreaga întindere a satului. Limbajul direct, spumos, șfichiuitor, conturează arhetipuri și ritualuri pe care se fundamentează viața colectivității și de la care nu se abate nimeni în chip flagrant. Femeia trebuie să fie conform modelului de mamă și soție, supusă și muncitoare („oamenii cunoșteau bine muierea / și nu-i îngăduiau să vorbească ne-ntrebată [...] / acuma s-o spunem p-a dreaptă: deși era socotită proastă / și nu prea avea drept la votare, cam toț’ știau că țânea casa / și toată rânduiala, iar la lucrurile ăle măi mici îi mergea bibilica”, în timp ce bărbatul „era om, nu leșinătură, avea măsură și casa era casă / nu se ocupa cu toate cacaioavele”(„Ritmuri din Corșor”). Copiii trebuie să rămână în sat, să-și dureze gospodării și familii și să păstreze legile nescrise ale pământului, orice evadare (chiar și celebritatea ulterioară a rătăcitului prin orașe ori țări) fiind taxată: „ce cauț’ tu cu muzâca la tilivizor, mi-a zâs mie Pleșcănoaia / că te-a văzut astă-vară la Mămaia aia cum te ocărai cu unii. / vină, mă, la casa ta, ce, aci n-ai cu cin’ te ocărî?! / vrei să te omoare mafia aia din muzâcă / de care te-a auzât vară-mea vorbin’? bă, îț’ dă unu’ una-n cap / în puterea nopții de-ț’ ia mau’ ori îț’ dă brânci cu capu-n jos / într-un gâldan! / ce nevoie ai tu de deșucheații ăia? ori te-ai pus pă cântat / și io nu știu? ai crescut aci, da’ io nu te-am auzât odat’ ciricăind / pă bătătură. te-nvârț’ tu, te-nvârț’ până dai de ele! și vez’ tu / că nu te scoate nimenea din bucluc, n-au nevoie nici ăia / pă care zâci tu că-i ajuț’! ai fost tu p’in țări străine / până lângă mărginile țării chinezăști și tot îț’ știau ăștia urma!” (p. 9).
Monografia satului Corșor, realizată fără pic de respect față de idilismul artificial al altor încercări asemănătoare, se construiește pe baza unui limbaj viguros, care nu are nici un punct comun cu literatura care se scrie acum, fals novatoare și bazată pe trivialitate ca scop în sine. Codul manierelor rurale, deși infestat cu „viruși urbani”, și-a păstrat puterea de influență și funcția reglatoare și, chiar și atunci când tonul este familiar și batjocoritor, personajele nu cad în vulgaritate. O ceartă între vecine e violentă și echitabilă, aparent nimicind totul, ca furtunile de vară: „- ba fii tu a dracu, fă, că s-au dărâmat toate pe voi, n-aveti de un’e / bea nici apă rece! sunteți niște leșinături, băăă, niște leșinături! vă uitați la trei plătăgele ca la oichii din cap! bă, fire-ați ai dracu, / vă bagă în foame două găini! vă mâncați de su’ unghii, băă, / sărăciturilor! / firi-a dracu să fii tu curvă, s-au pus pă tine și câinii, făăă, fă1 / și cânii, fă, s-au suit pă tine, toată tinereța ai stat cu cracii-n sus / pă slăvile cerului1 ai fost harnică, fă, numa’ la coțăit și la icnit / firi-a dracului de boșită! las’că-ț’ azvârl’ io găinile țapene peste / gard!”etc, etc, dar cu un final surprinzător: „uite așa se stingea domol discuția, precum a și început. duminica, la biserică, o auzeam pă una zâcând ăleilalte: iartă-mă, Stano, iartă-mă / ca să mă pot griji. și tare mă mai minunam de arhitectura asta umană”(„Vecinele”).
Þăranul din Corșor este practic, raționamentele lui logice sunt categorice, dar se fundamentează pe o mitologie străveche și nu dau greș, iar stilul lui de viață nu s-a schimbat radical, ci s-a adaptat numai, „de formă”, la suprafață, ritmurilor vieții moderne. Cartea despre acest țăran, pe care Marius Marian Șolea îl poartă cu sine fără inhibiții, are un final deschis, apropiindu-se astfel de structura epică romanescă. Ultimul personaj care „tot așa cum intră un om într-o amintire / s-a dus acasă” este Nelu lu’ Grigoroiu, pățania lui, parcă desprinsă din celebrul „Francion” al lui Paul Scarron având rolul măștii care ascunde lacrima. „Măi, fraților, să vedeți ce mă gândii eu / că v-ar prinde bine să mai aflați și, nu știu cum, / dar, de cele mai multe ori, mă surprind gândind în favoarea mea... / scriu aici și întâmplarea asta, cu toate că Valica trăiește / și, dacă o auzi ce am scris eu pe spesele ei și m-o prinde prin sat, / aia pune paru’ pe mine și pe toată importanța lingvistică / a acestui poem, cu idiomul lui, cu tot”, zice autorul, părându-i parcă rău că nu mai poate continua la nesfârșit cu poveștile din satul lui, Corșor...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!