Alexandru George: Umbre și refugii

Pentru cititorul contemporan, reeditarea volumului „Simple întâmplări cu sensul la urmă” a putut să treacă aproape neobservată și aceasta nu numai pentru că s-a făcut cu aristocrata discreție ce-l caracterizează pe scriitorul însuși, ci și pentru că povestirile incluse par cumva inactuale, prea metafizice, prea impregnate de un livresc de bună calitate, dar total nepotrivit cu ceea ce se scrie acum.
Amestec aproape baroc de formule poetice asimilate în timp, de filosofie și meditații diafane pe marginea existenței, povestirile sau „fanteziile”, cum le numește Alexandru George, au ca personaj un solitar melancolizat de realitatea înconjurătoare, un poet al împrejurărilor, un inadaptat care încearcă să-și cenzureze revolta romantică și s-o proiecteze în acel transcendent văzut întotdeauna ca balsam pentru răniții de contiguitate. Universului ostil i se opune meditația calmă, nu lipsită de note ironice, precum și o bonomie a intelectualului putrefiat de cultură, capabil să se detașeze de percepția imediată a monstruosului cotidian, cam în modul aproape uitat al lui Calistrat Hogaș.
Evadarea din contingent, pentru un personaj declarat romantic, se face prin vis, realitatea asumată a acestuia dând pagini de o frumusețe stranie. În Visul unor nopți de vară, intelectualul cu o condiție materială modestă, semănând izbitor cu personajele lui Mihail Sebastian (v. Jocul de-a vacanța), face economii dureroase pentru a-și putea asigura câteva săptămâni de vacanță undeva, departe de agitația urbană. Stațiunea montană desuetă, cu puncte de atracție mediocră, este spațiul care permite defularea cuplului bazat pe mimetism social, pe un respect aparent al convențiilor sub care se ascunde înstrăinarea totală, indiferența și blazarea. În timp ce soția cochetează cu „vedetele” locale și-și caută parteneri pentru interminabilele partide de poker, soțul se adâncește într-o aventură situată la granița dintre real și fantastic, care-i va aduce în cele din urmă eliberarea definitivă din chingile rațiunii și ale logicii. Peisajul lacustru îi permite cufundarea într-un timp anistoric, ieșirea din el însuși, din monotonia propriei persoane și a mediului social meschin. O simplă plimbare prin pădure se transformă într-o retrăire a legendei lui Lancelot du Lac („- Ai-je encore à faire quelque chose pour achever l’aventure? demanda le blanc chevalier”). Intrarea în timpul și spațiul legendei se face cu precauții, cu suspiciunile nelipsite firilor prea cerebrale, pentru ca noua realitate, întâlnirea cu imaginara zână a lacului să însemne, de fapt, renunțarea la inhibițiile de protecție și să justifice gestul dramatic din final, ruperea totală a oricăror legături cu mundanul : „Căci în mine Spiritul învinsese materia – și, eliberat de lanțurile insolente ale determinărilor mărunte, pornisem pe calea neabătută pe care o indicau Schemele eterne și preexistente... Acolo, departe, în Zona Marilor Paradoxe, unde convorbeau stelele și se refugiaseră fantasmele ieșite din legende, aveam să ajung la limanul necunoștinței, al amintirii, al speranței, pentru a o găsi ascunsă și întreagă, închisă în delirul lucid al nopții și răsărind din ea ca o floare a obscurității, pe ea, suprema realitate și marea mea minune – pe imaginara Zână a Lacului” (p. 169).
Același solitar incapabil de revolte spectaculoase, în ciuda descendenței „dintr-o familie de controversiști și mari nervoși”, aflat de astă dată în pragul unei hotărâri care urmează să-i schimbe cursul comod și călduț al existenței (căsătoria), poate fi regăsit în Filemon și Baucis. Cuplul exemplar din legenda grecească la care trimite titlul „fanteziei” este de fapt un cuplu de asasini nemiloși, tratați cu o senină și atât de subtilă ironie, cu o atât de savuroasă mimare a inocenței, încât devin aproape simpatici. Importantă nu este narațiunea în sine, ci dinamica interioară a personajului, modul lui de a înțelege resorturile intime ale comportamentului uman, precum și folosirea celorlalte personaje ca simple modalități de ilustrare a unei idei filosofice ori de concretizare a unor meditații. Aprehensiv și ascetic, tânărul candidat la însurătoare, obișnuit să refuze violența realului prin mobilizarea atenției asupra unui subiect grav de meditație – imanentul, transcendentul, decesul civilizațiilor antice, argumentul ontologic etc, scapă ca prin urechile acului de complicitatea lui Hypnos și a lui Thanatos, care asigură bunăstarea cuplului de foști anarhiști romantici căutați pe vremuri de toate polițiile secrete din lume. Atmosfera e de ospiciu liniștit după terapie intensivă cu tranchilizante filosofice, se mimează curtoazia, deferența de modă veche, se poartă discuții de mare rafinament intelectual și se ascund perfect, sub masca bunei-creșteri și a satisfacției de a găsi convivi cu înclinații metafizice, porniri dintre cele mai pragmatice și mai odioase.
Intelectualul lui Alexandru George știe să fie abject cu grație, fie că ilustrează tipul arivistului și al escrocului sentimental (Educație sentimentală), fie că este capabil de adulter și de incest (După douăzeci de ani) sau de fraudă și substituire de persoană (Stilul nu mai e omul). Discursul lui narativ e impecabil, logic și presărat cu floricele stilistico-filosofice chiar și atunci când faptele ar putea fi clasificate în funcție de codul penal și nicidecum după codul eleganței. O anumită voluptate a mârșăviei neasumate, de exemplu, îl transformă pe adoratorul din Stilul nu mai e omul într-un personaj aproape comic, poate tocmai din pricina seriozității cu care minciuna, frauda și asasinatul sunt prezentate ca stări de normalitate într-o societate bolnavă incurabil. Lipsesc judecățile de valoare și raportările la modelul moral-creștin, pentru că autorul își lasă personajele să se construiască prin cuvânt, într-un monolog în care numai aparent vocea auctorială se confundă cu vocea personajului.
Cea mai apropiată de stilul lui Hogaș este „fantezia” Nocturnă, construită aproape muzical, o feerie savuroasă bazată pe confuzii, echivocuri și piruete stilistice, unduiri și dezvoltări ale temei principale, iubirea, care, atât la oameni, cât și la feline, pare a depăși fâlfâirile hormonale, convertindu-și substanța în „sfera abstractă a idealurilor”. Umorul de tip intelectual de care vorbea Matei Călinescu îl determină pe Alexandru George să cultive voitul echivoc dintre uman și felin, cu ușoare note misogine („[...] nici o femeie de pe lumea asta nu e atât de frumoasă ca o pisică” p. 35), cititorul identificând abia după câteva pagini adevărata identitate a lui Artur. Bătălia dintre motanul amator de escapade erotico-romantice și Colonelul alergic la miorlăieli ia proporții epopeice, precum celebra bătălie a Pisicuței lui Hogaș cu musca : „Dar nu. Marile bătălii istorice nu se soluționează niciodată prin logică, ci doar prin intervenția factorului imponderabil” (p. 32). Naratorul, prieten și proprietar al lui Artur, este un „ascet al frumuseții”, capabil să expedieze moartea tragică a Colonelului cu indiferența celui plictisit de faptul divers și să-și concentreze, dimpotrivă, toată cultura de tip clasic pentru o ridicare a banalei împerecheri din regnul animal în plan cosmic : „ [...] în agitația lui în aparență francamente profană, nu e, așa cum s-ar crede, frenezia biologică a primitivului nepăsător de regulile civilizației și care exaspera acut pe răposatul domn Colonel, ci răspunsul unui suflet tare, dar ingenuu, care știe să asculte apelul nopții. În pânzele de întuneric pe care serafimii serii le risipesc în urma lor, când merg să se culce, el se aruncă fără șovăire. Și intrusiunea lui brutală în lumea nocturnă a tăcerii ia atunci aspectul unui ceremonial misterios în care virtuțile și jertfele, ofrandele și tainele ascultă de o logică necunoscută oamenilor și țin de o religie uitată” (p. 36).
Fantezia Ochii, amintind cumva de Fanta Cella a lui Delavrancea, prezintă o altă ipostază a intelectualului solitar pe care-l construiește Alexandru George. De data aceasta este vorba de un distins profesor, aflat la vârsta senectuții, venerat de întregul orășel de provincie de la malul mării și fascinat ireversibil de frumusețea și grația unei copile cu ochi nepământeni. Paginile intrigă prin modul abil în care atitudinea bătrânului este lăsată să oscileze între plăcerea estetică a privitului (fără căderea în păcatul voyeurismului) și tonul aproape patern – fără pedanterie – cu care este narată povestea nefericită de dragoste a tinerei vagaboande. Se conturează un fel de mit vechi, cu un zeu blajin și dornic de afecțiune și o nereidă pe punctul de a intra, prin asimilarea cu Euridice, în semantica de tip orfic. Nu lipsește „corul antic”, cu rol coercitiv și inhibitoriu, tratat cu plăcerea feroce a lui Caragiale de a-și bate joc de comitete și comiții. Printre cei care fac parte din „cor” și încearcă să îngrădească afecțiunea Profesorului pentru Ana Maria se numără, de exemplu, Președintele Societății Locale Pentru Extirparea Viciului și Recompensarea Virtuții, Conducătorul Centrului Astral pentru Desăvârșirea Sufletelor și Pregătirea lor pentru Viața de Apoi, precum și Directoarea Centrului pentru Ocrotirea Tinerelor Orfeline.
Deși autorul mărturisește că a scris aceste povestiri – fantezii „spontan și precipitat”, cititorul actual, neobișnuit cu atâtea trimiteri literare, parafraze (s-o amintim numai pe cea cu „primele raze ale Aurorei cu degete trandafirii” de la pagina 17 și tot e de ajuns) și termeni buni de citit cu dicționarul alături, are suficiente motive să se îndoiască de adevărul afirmațiilor din nota explicativă ce încheie volumul. Îndoiala vine din faptul că, pentru a scrie asfel de povestiri acum, ar fi nevoie de o schimbare radicală a sistemului de instrucție și educație, a mentalității culturale și, nu în ultimul rând, a modalităților de receptare artistică. Îl mai citește oare cineva pe Horațiu? Pe Shakespeare? Pe Voltaire? Mai fac ei parte din sistemul de referință al comunicării cotidiene, ca în urmă cu ... să zicem 40 de ani?