În revista Academica Mircea Mâciu amintește de amplitudinea pe care o dădea Dimitrie Gusti conceptului de națiune în studiul „Problema națiunii”, publicat în Sociologia militans (1934). Gusti raporta națiunea la cultură și o înțelegea ca pe o „realitate sintetică” ce formează „un întreg viu, indivizibil”. Distincția între națiune și popor s-ar întemeia pe faptul că prima este „o creație voluntară”, în timp ce al doilea ar fi numai o comunitate etnică naturală. „Națiunea se realizează printr-un efort de fiecare clipă, prin voința de a fi, de a trăi și de a lupta”, așadar ea nu este o entitate spontană, ci una dibuită îndelung și conștientă de destinul ei. Totodată, natura este legată de un anumit mediu geografic, ea se supune „operei de creațiune a pământului”, imprimându-și, în același timp, „deprinderile și civilizația în acel pământ”. Întreg sistemic, națiunea nu poate fi separată de „substratul ei etnic, de populația care o compune, de trăsăturile ei sociale specifice, de masa ereditară, de însușirile fizice și psihice, care nu-i aparțin decât ei”. După cum se vede, enumerând elementele constitutive ale națiunii, Dimitrie Gusti se plasează în descendența doamnei de Stäel și a lui Taine. Romantismul a fost cel dintâi care a înțeles un complex culturalo-civilizatoric ca pe o rezultantă a unor forțe generate de mediu, climă, ereditate. Cu alte cuvinte, un dat, la care se adaugă o sumă de influențe. Mai mult, savantul român ia în considerație și tradiția, factorul spiritual, afirmând că o națiune îi „cuprinde pe morți ca și pe vii”. Originalitatea concepției sale este dată de perspicacitatea suprapunerii factorului spiritual celui genetic și ambiental, națiunea fiind definită ca „durata culturală în succesiunea generațiilor”. Propriu-zis, Gusti validează ca trăsături principale ale unei națiuni îndârjirea, moștenirea spirituală, asumarea unui destin coerent, eroismul și stabilitatea. Viziunea sa teleologică este contiguă celei blagiene sau celei aparținând lui Rădulescu-Motru.
În armătura demonstrației se infiltrează în chip firesc o întrebare: nu cumva suntem mult mai mult un popor decât o națiune? Apoi o alta: în epoca globalizării și a consumismului mai sunt întrunite condițiile de existență ale națiunii?
În fond, sloganul rămâne același, chiar dacă actualizat: „Funcționari din toate țările, uniți-vă!”. Naționalitatea se declară sau nu, cetățeniile se cumulează, dar poporul rămâne același pe tot mapamondul. Ca și publicul, de altminteri...