Nu am nici cadența, nici puterea “decisivă” de a alege cuvintele potrivite pentru a caracteriza un personaj ca Horia Roman Patapievici. Se recomandă singur prin creațiile sale: “Cerul văzut prin lentilă”, “Zbor în bătaia săgeții”, “Politice”, “Omul recent”, “Discernământul modernizării” și “Ochii Beatricei”. Un dialog cu H. R. Patapievici îți poate cutremura discernământul. “Cavalcada” argumentelor probate și educate, îl recomandă ca un personaj introvertit doar în aparență, un liberal în atitudine și exprimare. Acest dialog poate elimina o parte din controversele “satelit” ca definiție a “omului recent”, Patapievici.

Florin Otrocol: Domnule Horia Roman Patapievici sunteți Președintele Institutului Cultural Român (I.C.R.), o instituție cu o destinație, o misiune clară. Ați preluat această instituție în primăvara lui 2005. Cum este perceput I.C.R. la nivel național și internațional?

Horia Roman Patapievici: Dacă faceți o diagonală prin publicațiile culturale sau de informare românești o să vedeți care este imaginea I.C.R. astăzi. Este imaginea unei instituții vii, despre care ziarele de informare și culturale simt că au ce să spună, în sensul că sunt acțiuni, iar comentariile și evaluarea activității noastre este mai degrabă pozitivă. Dacă faceți un bilanț acuma, o comparație între cât se scria înainte ca echipa actuală să vină aici, și nu mă refer la venirea mea în institut, ci la venirea echipei actuale care este formată din: H. R. Patapievici, Tania Radu, Mircea Mihăieș - vicepreședinți și Dan Croitoru - secretar general, ați remarca că informațiile erau foarte sporadice, adică se scria rar. La momentul actual se scrie sistematic despre activitatea institutului pentru că activitatea acestuia este într-un fel sistematică. Cum este el văzut în străinătate? Acest lucru este mult mai greu de apreciat. Aș spune că el este încă invizibil. Primul semn de vizibilitate ...

F.O.: ... aveți 15 filiale care se află în marile capitale europene ...

H.R.P.: ... Da, sunt 15 institute aflate în străinătate. Vizibilitate în Occident înseamnă să fi văzut în presă. În marea presă nu am fost decât o singură dată, acum ceva mai bine de o lună, în New York Times, pe o jumătate de pagină, pentru o acțiune pe care a organizat-o Corina Șuteu la Institutul Cultural Român din New York. Prin urmare suntem încă departe de a fi vizibili în Occident. Cealaltă componentă a vizibilității este opinia pe care în interiorul lumii culturale o au actorii culturali, managerii culturali sau jurnaliștii culturali despre I.C.R. Este un lucru pe care nu-l putem aprecia pentru că de când am venit noi la conducerea acestei instituții - și când spun noi, încă odată, nu este pluralul senioral, ci este vorba de actuala echipă - am dat dispoziții ferme ca toți directorii institutelor culturale să facă o hartă a jurnaliștilor și managerilor culturali cu care ei pot intra în parteneriat. În traducere înseamnă să se împrietenească cu ei, să realizeze relații instituționale informale cu ei, să se informeze reciproc ca să fim luați în seamă. A fi luat în seamă, înseamnă de fapt, ca noi să nu mai fim văzuți ca o ciudățenie, ca ceva care apărem numai atunci când facem ceva. Trebuie să fim luați în seamă ca “ceva” care există acolo și atunci când îți vine ideea să faci ceva să îți vină în minte o chestiune de genul: " ...este și Institutul Cultural Român la Paris! Să facem o acțiune și cu ei". Prin urmare toată ideea este să devenim vizibili în mod funcțional, nu la evenimente, ci funcțional vizibil.

F.O.: ... să se știe că existați.

H.R.P.: ...dar noi trebuie să fim luați în seamă și pentru funcționarea altora.

F.O.: Rolul acestor institute culturale din capitalele europene nu este acela de a promova valorile culturale românești?

H.R.P.: Ba da!

F.O.: Cum se realizează acest lucru? Ce se întâmplă în realitate? Care este rolul acestora? Cum arată ele lumii cultura românească?

H.R.P.: I.C.R. nu este un creator de cultură, nu este un producător ci doar un transmițător. Este un mediator între piața occidentală, piața străină și piața culturală românească. Acest lucru se realizează în mai multe feluri. Se propun evenimente românești în sediul Institutului și în afara acestuia, cum ar fi sălile de spectacole, sau leagă evenimente românești de evenimente realizate de alți "actori" culturali în zona culturală în care I.C.R. își desfășoară activitatea.

F.O.: Dacă există o expoziție de pictură, ca exemplu o expoziție cu picturile lui Monet care are loc la Institutul Cultural Francez, putem vedea acolo picturi de ale lui Theodor Aman sau ale lui Nicolae Grigorescu?

H.R.P.: Nu! Pentru că nici un curator nu va amesteca planurile. Dacă se va face o acțiune de genul acesta, nu Aman va fi luat în considerare ci eventual un Grigorescu, la o maturitate târzie. Dacă se va concepe o expoziție "Impresionismul European" sau "Influența impresionismului francez în zona europeană periferică" atunci, da se poate să intre și pictori români...

F.O.: ... mă refeream la similitudini ca exprimare a artelor ...

H.R.P.: ... dacă o percepem așa, atunci ceea ce ați spus este o ilustrare a ceea ce nu s-a făcut până acum. Adică, să duci un pictor român și să-l arăți, fie în sălile tale, fie în sălile din Occident este un tip de acțiune. Este tipul de eveniment excepțional. Dar să ajungi ca un curator occidental să ia în seamă actori culturali plastici români pentru conceptul pe care îl are, așa ceva nu s-a făcut decât individual.

F.O.: Dar este posibil să se întâmple!?
H.R.P.: Sigur că da! Este unul din țelurile noastre.

F.O.: Are I.C.R. o strategie bine definită?
H.R.P.: I.C.R. are o strategie foarte bine definită, încă din primele luni, o strategie care este postată pe site-ul instituției care este un site complet reformulat, complet occidental care ilustrează ceas de ceas ceea ce noi facem. Deci, strategia noastră are două componente: exportul culturii române și întreținerea identității culturale a românilor din afara granițelor. A doua noastră sarcină constă în a lucra împreună cu departamentul pentru românii de pretutindeni care se află acuma în foarte "vioaie" consolidare la Ministerul Afacerilor Externe. Ca să putem exporta cultura română sau pentru a face nonclientelar asistență culturală identitară românilor din afara granițelor țării, și insist asupra acestei noțiuni " nonclientelară" pentru a evita apariția unor asociații de multe ori fictive în care două-trei persoane de dincolo să beneficieze în mod clientelar de fondurile statului român, deci pentru a face acest lucru unitatea de bază a lucrului nostru este ca peste tot în lume astăzi: proiectul. Ca să funcționeze proiectul trebuie să am jurii independente și trebuie să am mecanisme de funcționare a proiectelor. În principiu se face o strigare pe piața culturală românească cu o temă dată. Actorii culturali aplică, aplicațiile se descarcă de pe site-ul nostru, se nominalizează un juriu independent format din oameni care nu aparțin I.C.R. ci de experți de pe piața culturală românească. Acest juriu autohton va juriza iar rezultatul va fi însușit de directorul de proiect care este un angajat al institutului și derulăm proiectul cu pricina, care poate să constate în multe lucruri. Acesta este un mod de funcționare. Pentru promovarea scriitorilor români o componentă esențială a acțiunilor noastre este să realizăm ceea ce polonezii și ungurii au realizat deja de mulți ani: și anume să fim mereu prezenți cu un număr semnificativ de titluri, cel puțin trei-patru, în librăriile occidentale. Pentru asta trebue să abandonăm complet ceea ce s-a făcut până acum: un scriitor considerat mare pe piața noastră să fie tradus de un traducător român, fie el și excepțional, la o editură românească sau pe banii statului, și aceste cărți în acel moment au murit aici în țară. Pentru că nimeni nu le distribuie în Occident. Prin urmare, acum se lucrează în felul următor: am pus pe picioare două tipuri de proiecte. Un proiect pentru editurile occidentale care vor să promoveze ele însele sau să publice un autor român, pot aplica în cadrul acestui program ca să își plătească traducerea și după caz, dacă este costisitoare editarea, o parte din editare să o suporte ei fiind o dovadă a cointeresării editurii respective să promoveze autorul nostru. În acest caz ei sunt responsabili cu distribuția.

F.O.: Traducerea o facem noi sau ei?
H.R.P.: Ei fac și traducerea. Ca să facilităm traducerea am înființat ateliere de traducere în care plătim traducători occidentali, care sunt interesați de traduceri în și din limba română. Astfel, acești traducători intră în contact cu traducătorii români care traduc la randul lor în limbile occidentalilor întâlnindu-se astfel pe teme specifice. La Mogoșoaia avem un contract cu Doina Mândru ca să facem acest lucru. Mai avem deasemenea un parteneriat cu masteratele din universitățile din țară pentru a stimula tinerii să intre în aceste proiecte mixte. Acum revin la cel de-al doilea proiect privind promovarea autorilor români. Acest proiect funcționează în felul următor: facem o strigare către toate publicațiile culturale din țară, acestea urmând să nominalizeze trei oameni competenți să se pronunțe asupra autorilor români valoroși. Cine însumează mai multe puncte, în ordinea punctajului este selectat în juriul de șapte membrii pe care I.C.R. îl împuternicește să decidă asupra 20 de titluri care merită traduse. Aceste 20 de titluri sunt însușite de către I.C.R. După cum vedeți am eliminat orice fel de clientelism. Aceste 20 de titluri sunt însușite și pentru ele este finațată - ca și în cazul primului proiect - integral traducerea și dacă este vorba de o editare costisitoare, o lucrare de artă care necesită fotografii sau reproduceri, atunci se finanțează și parțial editarea. Identificăm noi editurile printr-o corespondență extrem de costisitoare și laborioasă. Apoi publică cei 20 de autori. Ambiția noastră este să facem în fiecare an acest lucru, până când se atinge o masă critică. Asta este ceea ce noi românii nu am avut încă: continuitate pe un proiect dat , astfel încât să obținem masa critică. De îndată ce masa critică se obține rezultatul este identic , metaforic vorbind, ca la bomba nucleară. Ea este autoîntreținută din acel moment.

F.O.: Acest juriu ține cumva cont de autorul respectiv sau de editura unde a apărut titlul respectiv? Un autor care a publicat la Humanitas are aceleași șanse cu un alt autor care a publicat la Polirom?
H.R.P.: Nu are cum! Mai degrabă Poliromul are mai multe șanse pentru că editura acesta are mai mulți critici care îi sunt afiliați. De vreme ce selecția nu este făcută de I.C.R. eu nu îmi pun această problemă. Dacă este mai importantă Humanitas decât Polirom sau invers, asta este o problemă a pieții culturale românești, nu este o problemă a instituțiilor statului român.Vă dați seama că dacă eu îmi pun problema asta atunci intervin deja cu o corecție asupra pieței. De vreme ce juriul este selectat de către revistele culturale, nu de către o instituție a statului cum este I.C.R., este clar că asta reflectă piața. Iar piața este cum este. Iau act de ea! Pentru că dacă dumneavoastră îmi sugerați să intervin și să corectez ...

F.O.: ... eu nu v-am sugerat nimic. Era doar o întrebare ...
H.R.P.: ... asta era presupoziția întrebării. Eu nu vreau să corectez piața.

F.O.: Atunci dați-mi voie să reformulez. Are șanse un scriitor care publică la o editură anonimă, o editură locală care trăiește mai mult din publicarea manualelor școlare, să ajungă să fie tradus și promovat de către I.C.R. în străinătate? Poate ajunge acel titlu să fie luat în calcul de juriu?
H.R.P.: Întrebarea este: un autor care se publică la o editură la care nu se uită nimeni ajunge să aibe recenzii făcute de criticii care contează? Asta este de fapt întrebarea...

F.O.: ...Corect! ...
H.R.P.: ...și eu nu știu să vă răspund la întrebarea asta. În mod clar este o asimetrie între un autor valoros care publică la o editură bună și altul care publică la o editură necunoscută, însă dincolo de ce s-a scris despre mine cu "boierii minții", ceea ce este pură ficțiune retrospectivă, eu am debutat în condițiile oricărui om, fără nici un fel de proptea. Adevărul despre debutul meu este următorul: eu am publicat în reviste precum "Contrapunct" și "România Literară". După un an în care am publicat în cele două reviste, Gabriela Adameșteanu, pe care nu am cunoscut-o personal până nu m-a invitat la redacția revistei "22", mi-a propus o pagină permanentă. Pentru mine care debutasem de un an (1992), să primesc o pagină la prestigioasa "22" în 1993, să am săptămânal o pagină întreagă, am crezut că visez. Era ceva incredibil. Am scris 4, 5 sau 6 ani de zile săptămânal la "22". La sfârșitul anului 1993, în decembrie, am primit un telefon de la un domn cu o voce baritonală care s-a recomandat ca fiind Dan Petrescu, care dorea să mă informeze că juriul editurii Nemira, mi-a decernat premiul pentru cel mai bun debut, pentru un eseu care nu avea încă un titlu. Acest premiu consta în adunarea într-un volum a eseurilor mele. Eu am debutat la Nemira remarcat de Dan Petrescu. M-am împrietenit cu acesta, ani de zile am fost prieteni buni și îi păstrez o extraordinară amintire. Am învățat foarte multe lucruri: de la gastronomie până la chestiuni de gust literar ...

F.O.: ... v-a fost mentor?
H.R.P.: Eram prea bătrân ca sa mai am mentori ...

F.O.: Sunt convins că ați avut mentori. Dar vom vorbi despre asta mai târziu.
H.R.P.: ...din păcate nu am avut. Pentru că mentorul este o persoană în carne și oase. Eu am avut numai maeștrii morți.

F.O.: ... atunci îi putem numi idoli?
H.R.P.: Nici idoli. Este un termen care nu-mi place. La idoli te închini. Eu am avut o relație ...

F.O.: ... nu, nu, nu! Dumneavoastră sunteți un filosof mai aplecat către creștinism. Dar asta deja naște o polemică care nu își are rostul ...
H.R.P.: ...da, da, da! Nu are rost. Revenim la istoria debutului meu. Cu Dan Petrescu m-am întâlnit și timp de un an de zile am discutat variante de cuprins, până când am căzut pe formula asta. Titlul nu era stabilit. I-am propus câteva variante de titlu. El a ales "Cerul văzut prin lentilă". Mi-a zis: "Bătrâne! ... e un titlu mișto. Hai să îl luăm pe ăsta." Volumul a întârziat cu apariția până în 1995. Pură întâmplare, nu are nici o legătură cu Soare. Absolut nici una. În 1993 am luat premiul pentru debut, tot anul 1994 până când eu am plecat în Germania, care s-a petrecut în noiembrie 1994, am dezbătut cu Dan Petrescu variantele de curpins. Încă eram în Germania când am mai corectat ultima secțiune a cuprinsului și am vorbit cu Dan ca să introducă acel final care unora li s-a părut straniu, cu cearta universalilor și cu imaginarul ș.a.m.d. dar era un lucru la care țineam pentru că deja aveam în minte acea parte din "Omul recent", parte care se referă la lucrurile acestea. Am stabilit aceste amănunte cu Dan, când deja eram plecat, prin acest schimb epistolar și rămăsese că el se ocupă de volum. Oficial acest volum a apărut în plin scandal Soare. Iar debutul meu la Humanitas este în felul următor. Nu am vorbit niciodată despre lucrurile acestea, pentru că mi se pare absurd, dar mă rog ....

F.O.: ...chiar vă rog. Eu vă promit că acest interviu va apărea în forma lui pură, inclusiv gestica și zâmbetele vor fi menționate în acest interviu...
H.R.P.: ... nu știu. Aș vrea să văd și eu asta. (Zâmbește)

F.O.: Pot să-mi aprind o țigară?
H.R.P.: Vă rog. Să revenim. Aceasta este secțiunea Nemira-Dan Petrescu. Acum să vedeți cum s-a desfășurat episodul cu Humanitas. În 1992, după cum v-am mai spus, am debutat în revista „Contrapunct”. Asta era în februarie. În martie mi-a apărut un text polemic la adresa lui Sorin Dumitrescu în România Literară și tot parcursul anului 1993 eu am publicat diferite texte - care au fost ulterior culese în "Cerul văzut prin lentilă" - în Contrapunct. Virgil Ierunca, de la primul text care a apărut i-a spus Monicăi Lovinescu: " Monica, avem un autor". Și când am plecat pentru prima oară în occident, la Paris cu o bursă europeană, în ultimele două luni ale anului 1992, România Literară, în care deja publicam texte, când m-am dus la redacție Adriana Bitner mi-a spus: " Dragă, Virgil și cu Monica ar dori să te cunoască. Au aflat de la mine că te duci la Paris. Uite, numărul de telefon. Caută-i!". Am făcut acest lucru. Ne-am împrietenit imediat. Am avut norocul să-mi ofere prietenia lor acești doi oameni pentru care am o admirație, o venerație și o iubire ... extraordinare toate! ne-am împrietenit, am vorbit, am învățat cum își prepara Eliade (Mircea) whiskey-ul ... De atunci mi-l prepar și eu în același fel. Se pun cuburile de gheață și se toarnă whiskey-ul exact pe cubul de gheață până în momentul în care cubul de gheață trosnește. Acesta este whiskey-ul Eliade.

F.O.: Va trebui să încerc și eu acestă metodă. Vă mulțumesc că mi-ați împărtășit-o. Din păcate, în urma acestui interviu, această rețetă va deveni una comună. Toți cei care l-au iubit pe Eliade, după parcurgerea acestui dialog vor dori să încerce whiskey-ul Eliade...
H.R.P.: ... trebuie! Clar!...

F.O.: ... o să fiți pomenit foarte des de către români. Acum am să beau și eu ca Patapievici, un whiskey Eliade.
H.R.P.: ... am rămas la prietenia mea cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Când au fost în țară i-am invitat la mine. Atunci Virgil m-a întrebat: "... Dragă! Care este secretul acumulărilor dumitale? Cum ai procedat?". I-am răspins: "Virgil! Este foarte simplu. Sunt un om harnic, un om disciplinat. Priviți!". Și le-am arătat 100 de volume legate pe care le am, cu notițele mele, cu tot ce am scris. Asta ar ocupa cam 3,5 mc din biblioteca mea. Virgil s-a uitat și a exclamat:"Extraordinar! Astea se pot publica?". Replica mea a fost: "Nici vorbă. Ele sunt șantierul meu! Este molozul meu! Dar dacă acestea ar dispărea eu mi-aș pierde 90% din memorie!".

F.O.: Ați avut răbdare să scrieți atâta, să vă expuneți pe hârtie gândurile ...
H.R.P.: ... Da! Dar sunt notițe, gânduri, reflecții, fragmente ... unele sunt chestii care sunt deja alcătuite. De exemplu: " Zbor în bătaia săgeții! era deja făcut. Ceea ce s-a publicat este exact ce i-am scris lui Dan Vaniec, era o scrisoare lungă și îndrăgostită către un prieten care m-a întrebat: "...cum, dacă va trebui să dăm seama în fața autorului cronicii arcașe, care notează tot despre tot ce se întâmplă, cum o să-i spunem cum ne-am format noi?". Și m-am apucat să-i scriu. El era la Brașov, medic rezident. Și i-am scris această lungă scrisoare care mi-a luat trei luni de zile. Revenind la Ierunca și Lovinescu, așa le-am spus: "Da! Unele sunt deja făcute". Exemplu ar fi o scrisoare pe care i-am scris-o unui prieten. Þin minte ca și cum s-ar petrece acum, că Monica (Lovinescu) a luat manuscrisul și m-a întrebat: " ... pot să deschid la întâmplare?". I-am răspuns: "Da Monica! Bineînțeles!". "Nu este ceva personal, sper!" mi-a replicat Monica. "Nu Monica! Se poate publica azi, mâine..." a fost răspunsul meu. A deschis și a început să citească. A căzut peste episodul cu părintele Cleopa. Și zice: " Ia uite Virgil aici! Ce frumusețe!... Dar Liiceanu știe despre chestiile acestea?" Răspunsul meu a fost simplu și sincer: "Nu! Nu i-am arătat!" ... " Te rog foarte mult! Te rog foarte mult să-i arăți volumul acesta." Și i-am arătat ulterior acest volum, care a mers la referenți. Știu de o scrisoare a unui referent. Era Sorin Vieru, pe care eu nu îl cunoșteam. O scrisoare în care se scria: "Gabriel, în condițiile în care toată lumea se plânge că nu există literatură de sertar ... Uite! Avem o literatură de sertar de cea mai bună calitate. Publică neîntârziat acest manuscris." Și așa a fost inclus în portofoliul editorial, "Zbor în bătaia săgeții!". Asta se întîmpla în 1994...

F.O.: ...în 1995 ați luat premiul pentru cel mai bun debut.
H.R.P.: Acest volum a apărut tot așa, în timpul scandalului Soare. Eu am debutat cu aceste două cărți având geneze independente și diferite, fără nici un fel de promovare cum presupune Sorin Adam Matei, o identificare a aliatului necunoscut care verifică presupozițiile ezoterice ...

F.O.: ... oricare om de valoare are dușmani, domnule Patapievici ...
H.R.P.: ... mai mult decât atât, este o teorie sociologică care are un model corect pe o situație factual falsă. Toată lumea înfierează de la corectitudinea teoretică-relativă a modelului, la valoarea reconstrucției factuale. Reconstrucția factuală este riguros falsă. Dar, riguros. Nici un fel de elecțiune misticoidă, nici un fel de relație ezoterico-ocultă între grupul de la Păltiniș a lui Andrei Pleșu - Gabriel Liiceanu și mine, un venit din urmă pe care s-ar fi sprijinit că să-și facă politica editorială... Halucinant! Fals! Fals! Fals!

F.O.: Se poate spune că îl putem bănui de rea voință...
H.R.P.: ... nu! De rea credință. Este o rea credință dublată de o ură personală, foarte stânjenitoare pentru el.

F.O.: Revenim la I.C.R. Este foarte interesantă filiala I.C.R. de la Cluj, care se regăsește sub titulatura Centrul de Studii Transilvane.
H.R.P.: Este o instituție hibrid. Da, este o filială a I.C.R. Au fost mai multe proiecte care aveau ca argument ca în fiecare regiune să se înființeze câte un centru de studii specific: Centru de Studii Moldave, Centrul de Studii Bănățene, de ce nu ...Danubiene. Real este că acest proiect nu a reușit și a rămas în funcțiune numai acest Centru de Studii Transilvane. Acest centru este o anomalie. Centrul de Studii Transilvane este un institut de cercetare. I.C.R. în schimb este o instituție care are menirea de a media între piața internă culturală și zonele de export cultural din țările față de care România are interes cultural. De ce este o anomalie? Pentru că un institut de cercetare , de înalt nivel academic, este subordonat unui institut care are ca sarcină marketingul cultural. Această anomalie poate fi rezolvată simplu, dacă Centrul de Studii Transilvane va trece în custodia Academiei Române devenind cum ar fi trebuit să fie de la început, unul dintre institutele de cercetare ale Academiei Române. Lucrul acesta nu s-a putut face atâta vreme cât Eugen Simion a fost președintele Academiei Române, pentru că într-o manieră inacceptabilă din punct de vedere instituțional, I.C.R. nu a primit nici un răspuns de la Academia Română la nici una din scrisorile pe care le-a trimis privind diferite subiecte. Acum când la timona Academiei se află un om cu un comportament instituțional elegant și normal, vorbim aici de academicianul Ionel Haiduc, am vorbit cu domnia sa. Acesta a acceptat raționamentul nostru și ca urmare să semneze documentul prin care, în urma unei hotărâri de Guvern, Centrul de Studii Transilvane să intre în custodia Academiei Române împreună cu bugetul care îi fusese alocat în cadrul I.C.R. În acest mod eliminăm și o altă anomalie. Și anume, faptul că Centru de Studii Translivane nu era supervizat de I.C.R. sub raportul activității științifice pe care o făcea. În plus, toți cercetătorii de acolo beneficiau de o serie de facilități de care nu beneficiază nici un cercetător din nici o țară a lumii, cu atât mai puțin în România. Și anume: toate lucrările care rezultau din planul de cercetare anuală a acestora erau automat publicate și distribuite pe banii statului, iar când era vorba de publicat în publicații din străinătate automat beneficiau tot pe banii statului de distribuție în străinătate. Vorbim de un favoritism excepțional de care cercetătorii de la Institutul Nicolae Iorga, ca un exemplu, nu beneficiază. Acestă serie de privilegii trebuie să înceteze.

F.O.: Anul acesta I.C.R. s-a implicat în proiectul “Simpozionul Anual de Sculptură Monumentală”, eveniment derulat la Roșia Montană…
H.R.P.: I.C.R. a găzduit deschiderea acestui simpozion, care este primul din lume, de acest gen. “Simpozionul Anual de Sculptură Monumentală” a fost realizat la Roșia Montană pentru a sensibiliza opinia publică vis-à-vis de potențiala distrugere a patrimoniului cultural, lucru care s-ar petrece acolo, dacă acestă zonă ar fi exploatată de către canadieni. Eu personal, dincolo de faptul că sunt președintele I.C.R. sunt pentru alte forme de evaluare și dezvoltare a zonelor care sunt înapoiate din punct de vedere economic. Roșia Montană face parte dintr-o zonă care cultural și natural este extraordinară și care ar trebui valorificată altfel decât vânzând pământul și zăcămintele pentru a se face o exploatare nocivă pentru acea zonă.

F.O.: Ați avut o discuție pe acestă temă cu președintele Traian Băsescu?
H.R.P.: Nu. Nici nu este cazul pentru că I.C.R. ca instituție nu a luat nici o poziție oficială…

F.O.: …vă întrebam dacă ați avut o discuție neoficială, în acest sens …
H.R.P.: …nu am avut nici o discuție. Nici oficial, nici neoficial.

F.O.: Care sunt domeniile culturale cele mai promovate de I.C.R.? Muzica, pictura, literatura, teatrul …
H.R.P.: …acelea care sunt cerute în Occident. Din acest punct de vedere sunt perfect oportunist. Suntem pragmatici. Ce trece în Occident și poate pune cultura română într-o bună lumină, asta vindem. În țările în care se cere film românesc, oferim film românesc. Unde se cere spectacol românesc de teatru, de pantomimă sau artele spectacolului, acolo oferim artele spectacolului. Bineînțeles toate acestea se oferă la calitatea pe care o cere piața, pentru că piața occidentală este foarte exigentă, fiind obișnuită cu evenimente de calitate. Într-adevăr există lucruri pe care le promovez cu o atenție specială. Unul dintre acestea este cartea. Pentru că în raport cu țările vecine, care sunt prezente în librăriile occidentale cu mai multe rânduri de traduceri - în permanență - România nu este prezentă. Nici marii noștrii autori, cum este Mircea Cărtărescu, nu sunt permanent prezenți pe rafturile librăriilor occidentale. Iar când un roman eminent cum este “Dimineața Pierdută” a Gabrielei Adameșteanu, editată la Gallimard o editură de frunte, nu se găsește pe rafturi, ce faci? Te duci și întrebi: “ Nu aveți Adameșteanu?” cu acel “Ș” care îl tulbură pe francez … Îți răspunde: “Ba da! Avem!”. Natural, vei întreba: “Unde?”. Vei primi explicații. Știți unde găsiți romanul? La scriitorii ruși. De ce este așa? Nu din cauza editurii și nici a scriitorului. Ci pentru că nu sunt mai mulți autori români care să impună faptul că literatura română este “ceva” care să merite să stea pe tarabă sau în vitrină. Acest lucru se atinge în mod rațional făcând ceea ce am început să fac: și anume, să încurajez editurile străine să fie cointeresate să publice autori români printr-o subvenție. Adică I.C.R. subvenționează traducerea, iar când este vorba de cărți care au reproduceri sau lucruri care ridică costurile de editare, I.C.R. contribuie și la editare. Există un program care poate fi accesat pe site-ul I.C.R. prin care editurile străine pot primi direct subvenție de la noi atunci când ele și-au ales deja un autor. Mai există alternativa următoare: facem o “strigare” anual, prin intermediul unui juriu riguros independent format din 7 de membrii, care vor propune 20 de autori care merită traduși și pentru care I.C.R. își asumă sarcina de a contacta editurile de prestigiu și de a-i convinge să-i preia.

F.O.: Pentru toate aceste proiecte și pentru activitatea I.C.R., ce buget aveți la dispoziție?
H.R.P.: Anul acesta avem 200 de miliarde. Dar preconizăm să obținem dublu începând cu 2007. Sunt suficiente 400 de miliarde pentru a duce la bun sfârșit proiectele noastre. Dar, atenție: acești bani nu acoperă suficient totalitatea nevoilor culturii române pentru a fi bine reprezentată în străinătate. Dar este un început, în sensul că actuala echipă de la conducerea I.C.R. nu își mai împrăștie eforturile în toate zările. Ne-am stabilit obiective precise pe care de-a lungul următorilor ani le vom urmări cu tenacitate. Sperăm ca în acest mod să se atingă o masă critică de la care începând lucrurile să funcționeze oarecum de la sine.

F.O.: Să revenim la Mircea Cărtărescu. Ca și dumneavoastră, Gabriel Liiceanu are o părere excepțională despre acesta. Cu toate acestea, eu ca și alți cititori mai pretențioși l-am blamat pentru “Diavolul Negru”, așa cum s-a intitulat inițial “De ce iubim femeile”. Această carte a fost o lovitură de marketing.
H.R.P.: Cartea este și un mare succes. S-a vîndut în zeci de mii de exmplare…

F.O.: Cartea a fost o lovitură de marketing, dar ea a suferit înainte de a vedea lumina tiparului o serie de modificări …
H.R.P.: … ce înseamnă “o serie de modificări”? Știți cum a fost scris “Patul lui Procust”? Că el a fost scris practic în redacție, continuu? Ce înseamnă că a suferit modificări?

F.O.: Modificări din partea editurii. Se speculează că anumite pasaje au fost modificate la cererea editorilor.
H.R.P.: Nu cred așa ceva. Mircea Cărtărescu nu este un autor pe care să-l modifici.

F.O.: Dar nici Cărtărescu nu este un nume pe care să-l așezi lângă un astfel de titlu. Publicarea acestui roman i-au adus foarte multe dezavantaje lui Cărtărescu. Chiar el a afirmat asta …
H.R.P.: … el a afirmat altceva. A afirmat că regretă că autorului Mircea Cărtărescu, datorită succesului enorm al acestei cărți, i-a fost substituită imaginea unui personaj public care este sunat de presă și televiziune ca să își dea cu părerea despre anumite evenimente mondene și despre celebritățile feminine care participă la aceste evenimente.

F.O.: Nu contest faptul că Mircea Cărtărescu este un scriitor foarte valoros al generației tinere. Degajă foarte multă forță în exprimarea literară. Când am găsit în librărie această carte am încercat să citesc câteva file, așa cum procedez de fiecare dată, înainte de a achiziționa o carte. Chiar dacă fac asta pentru sufletul meu. Nu am reușit să parcurg mai mult de cinci file. Am renunțat de atunci la lecturarea acesteia. Nici nu mai intră în calcul achiziționarea acesteia. De aici pornind, ajungem la următoarea întrebare: mai are România valori culturale?
H.R.P: România are o puzderie de valori culturale …

F.O.: Dați-mi vă rog două nume pentru fiecare domeniu. Nominalizați valori care vin din spatele celor ca dumneavoastră, ca Pleșu, Liiceanu. Îl excludem pe Cărtărescu.

H.R.P.: În 1989, nu luată ca dată politică ci considerată ca încheierea unui deceniu, profilul de scriitor a lui Mircea Cărtărescu nu era încă clasicizat. El era o remarcabilă valoare, dar nu era valoarea sigură, perfect conturată care este astăzi. Cu trilogia “Orbitor”, Mircea Cărtărescu a făcut ceea ce nu a făcut nimeni până acum în literatura română. Într-un fel, Cărtărescu reeditează performanța - și aici nu mă refer la conținut ci la performanța stilistică și compozițională - pe care a realizat-o cu “Levantul”. Acum Mircea Cărtărescu este cu adevărat un scriitor clasic. Eu nu pot spune care este profilul scriitorilor tineri care s-au afirmat în ultimii ani și asta pentru că ei nu au un profil format. Ei trebuie să publice multe cărți până să dovedească că sunt buni. România este un spațiu cultural de o vitalitate extraordinară. Se observă din presă, din publicații. Eu nu știu la ce înălțime se ridică aceste valori. Nu știu din două motive: în primul rând că nu am perspectiva temporală, deci este un motiv intrinsec. Mai este un motiv care ține de valoarea culturii române. Dacă vă întoarceți la scriitorii noștri din perioada interbelică și îi recitiți, impresia mea cea mai frapantă și neplăcută este cea de dezordine stilistică…

F.O.: …în perioada interbelică, România era o forța culturală…
H.R.P.: … se știa atunci, sau știm noi acuma. (Zâmbește). Răspunsul corect este: ei nu știau atunci despre ei mai mult decât știm noi acum despre noi. Acum pentru noi, cultura interbelică este “vârsta de argint” a culturii române.

F.O.: M-ați suprins. Nu am privit niciodată lucrurile așa. Dar adevărul este că nu poți crea viitorul fără să ai trecut…
H.R.P.: și în alt fel, prezentul modifică trecutul. Nu putem ști încă care este valoarea momentului actual, dar din punctul de vedere al vitalității, al propunerilor culturale, al diversitații de ofertă culturală, România stă foarte bine.

F.O.: Sunteți optimist, domnule Patapievici …
H.R.P.: …nu. Eu sunt un pesimist educat.

F.O.: Atunci, vă întreb: poate redeveni România o forță culturală, așa cum era percepută în perioada interbelică? Percepția oamenilor de cultură în acea perioadă era alta. Altfel era perceput un scriitor român în cafenelele literare de la Paris. Acum occidentalul este mai reticent. Chiar dumneavoastră ați certificat exigența acestuia.
H.R.P.: Da! Vorbeam de publicul cultivat. De cel care merge în sălile de spectacole, care ascultă concerte. Occidentalul are o ofertă care în sine educă gustul publicului. Când există o medie a ofertei culturale, atunci publicul gustă acestă medie a ofertei. Să ne înțelegem totuși: ce înseamnă “să redevină România o forță”!? …

F.O.: …dacă putem reedita valori ca Emil Cioran, Constantin Brâncuși, George Enescu …
H.R.P.: … un moment. Aceste valori nu au fost omologate de români. Trebuie precizat din capul locului: România este o piață culturală care nu se autovalidează. Întotdeauna valorile ei au fost validate în Occident și ea s-a recunoscut în aceste valori numai după ce au fost validate afară. România este o țară care distruge valorile, nu le omologheză.

F.O.: Este un blestem?
H.R.P.: Nu este un blestem. Este o formă de disfuncționalitate sau de nefuncționalitate a pieței interne de valori. Dacă vreți să folosim termeni cioranieni, este o formă de “imbecilitate istorică". Dacă doriți să vorbim în termeni neutrii este o ilustrare a faptului că piața internă de valori nu funcționează autonom, ci numai exogen. Altfel spus, valorile care sunt vehiculate în piața internă sunt valori care au omologare occidentală. Piața internă nu este în stare să omologheze: Enescu, Brâncuși, Cioran au fost omologați și asimilați de Occident. Asta nu înseamnă că Brâncuși a plecat prea devreme, că Enescu nu era considerat ca fiind valoros în România, dar “statura” lui Enescu nu a fost dată de piața internă. După cum nici statura lui Cioran sau Brâncuși nu a fost dată de noi. Statura lui Eliade nu a fost validată de piața internă.

F.O.: Sunteți fizician la origine. Ați ales să faceți publică latura filosofică a dumneavoastră. Ați activat ca și cercetător, ca asistent universitar la Fac. de Fizică a Institutului Politehnic din București. Ați renunțat la toate acestea în favoarea științei cuvântului. Știința cuvântului este diferită de ceea ce este știința exactă cum este matematică, fizică, care aparțin domeniilor reale.
H.R.P.: Eu nu am schimbat nimic. Nu am optat pentru nimic. Eu am fost scriitor și în perioada în care am activat ca cercetător. Nu vorbim aici de o schimbare a destinului. Pur și simplu am abandonat cercetarea în 1989, înainte de revoluție, mi-am făcut “damblaua” să fiu și cadru didactic să predau fizică, ceea ce am făcut până în 1994 și m-am plicitisit să o fac. Până în 2000 când am acceptat invitația de a face parte din colegiul CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) am fost un scriitor de sine stătător, un free-lancer. Nu am abandont realul. Am abandonat cercetarea profesionistă. Continui să citesc cărți de matematică și de fizică, dar o fac cu un alt interes. O fac cu gustul istoricului ideilor. Dacă s-a schimbat ceva, atunci s-a schimbat accentul cu care frecventez materiile pe care le frecventez dintotdeauna. Dacă aș publica o carte despre Ezra Pound (poet și eseist american, 1885-1972), ceea ce aș putea să fac imediat, dacă aș mobiliza toate notițele și fragmentele de eseu pe care le-am scris despre el, Pound fiind pentru mine o veche pasiune ca și Dante Alighieri (poet și filozof italian, 1265-1321), asta nu face din mine un dantolog sau poundolog. Eu sunt un scriitor care am ca materie ideile. Ideiile provin din toate câmpurile în care am avut interese: teologie, poezie, istorie literară, filozofie. Eu nu văd nici o discontinuitate în ceea ce fac eu. De la 13 ani de când scriu, eu mă consider scriitor.

F.O.: Ați avea curajul să publicați ceea ce ați scris la 13 ani?…
H.R.P.: …Firește că nu! La 13 ani făceam două lucruri: făceam mici sisteme filosofice pe care le dezbăteam cu prietenii mei și scriam poezie.

F.O.: Ați fost premiat cu “Premiul Pentru Debut” al editurii Nemira pentru “Cerul văzut prin lentilă”. Pentru aceeași culegere de eseuri ați primit și “Premiul Pentru Debut” al Uniunii Scriitorilor. Ați mai primit un premiu pentru eseul “Omul Recent” și premiul pentru cel mai bun eseu cu “Ochii Beatricei”. Nu v-ați prezentat la decernarea premilor.
H.R.P.: Nu am avut nici o intenție să absentez. La primul premiu acordat de editura Nemira, am absentat motivat. Am fost foarte bolnav, aproape un an de zile. Se întâmpla în 1996. Eram în țară. Un prieten mi-a pus la dispoziție casa lui de la munte unde am stat luni de zile. Cea de a doua absență, la premiul acordat în 2002, se datorează faptului că eram plecat din țară.

F.O.: Locația unde ați stat, cât v-ați aflat în convalescență, a devenit pentru dumneavoastră un loc de refugiu, unde să vă retrageți atunci când căutați liniștea, când doriți să scrieți?
H.R.P.: Nu. Este un fapt real, care a contribuit la nașterea unei mari prietenii. Vlad Alexandrescu, care m-a văzut bolnav mi-a oferit găzduire în casa lui Tudor Vianu de la Zamora, casă pe care el a moștenit-o fiind nepotul lui T. Vianu. Nu este casa mea deci nu putem vorbi de obișnuință.

F.O.: Un loc de refugiu, care să vă identifice în timp, cum este Ciucea pentru Goga, Păltinișul pentru Noica și Liiceanu, se poate regăsi în spațiul intimității dumneavoastră?
H.R.P.: Nu. Deocamdată nu am așa ceva. Singurul meu loc de refugiu este capul. Din fericire el este la purtător. (Zâmbește)

F.O.: Cum este perceput de critici și de cititori, Horia Roman Patapievici?
H.R.P.: Nu știu ce să vă spun. Cititorii se împart în două categorii: prima este formată din cei care citesc cărțile mele și care le cumpără. Cred că am un public constant, deoarece cărțile mele se vând. Există cititori de ai mei care se transformă în inamici ireductibili personali, pe care îi văd înjurându-mă într-o manieră pe care nu o pot califica. Ei se văd îndreptățiți să facă asta invocând fragmente din scrisorile către Alexandru Paleologu, acuzându-mă că eu am folosit un limbaj dur. Dar eu atrag atenția că aceste scrisori fac parte din singura zonă în care eu am publicat și în care folosesc astfel de limbaj. Aceste scrisori reprezintă o stare de spirit pe care nu am avut-o numai eu în anii ’90 ci și o bună parte din oamenii pe care îi cunosc și care s-au simțit în opoziție față de ceea ce s-a întâmplat cu România în momentul în care țara a încăput pe mâna lui Ion Iliescu și a oamenilor acestuia. Urma să mi se aplice continuu “pagina 63” din “Politice”, spunând despre mine că sunt patibular, că sunt o rușine. După ce mi s-au editat “Politice”, un om m-a întrebat pe stradă: “Sunteți Patapievici”? Mă întorceam de la piață iar acel individ a mers în urma mea 500 de metri, timp în care a scuipat tot timpul, ceea ce m-a determinat să mă întreb “de unde avea atâta salivă să scuipe în permanență!?”. Un alt personaj m-a văzut la o librărie aflată într-o curte și m-a întrebat la fel dacă eu sunt Patapievici. I-am răspuns: „...nu domnule, dar semăn leit cu el și toată lumea mă confundă”. Atunci omul a intrat liniștit în librărie. Acolo probabil s-a întreținut cu vânzătorul care l-a lămurit că sunt totuși Patapievici. Atunci omul a venit la mine și a început să mă înjure pe mine și familia mea, să-mi spună că sunt un monstru, un jidan, un degenerat, o rușine pentru poporul meu, că ar trebui să mi se retragă cetățenia și să fiu exclus din țară. Apropo’ de aceste afirmații, șase universitari de la Cluj, în 1996 după publicarea “Politice” au făcut cerere către Ministerul Justiției și cel al Afacerilor Externe să mi se retragă cetățenia și să fiu expulzat din țară, cu gardă până la frontieră. Toate acestea pentru că sunt considerat un dușman ireductibil al poporului român. Acum, de cînd mă aflu la conducerea I.C.R., sunt români în diaspora care mă desconsideră. Corneliu Florea din Canada agită permanent spiritele împotriva mea afirmând că sunt un monstru, un patibular, un antiromân și că sunt o dizgrație pentru acestă națiune. Deci, există și această secțiune a celor care mă citesc pentru a mă detesta și mai mult.

F.O.: Vă afectează aceste reacții ingrate pe care le putem numi cu indulgență ca fiind deplasate?
H.R.P.: Trebuie să vă spun că unele dintre ele sunt destul de tari. Am avut un accident care era să mă coste viața în 11 iunie 2005. Există pe unul din numeroasele chat-uri câteva intervenții în care un domn spunea așa: “E clar. Dumnezeu nu-i iubește deloc pe români. Patapievici a supraviețuit accidentului”. Putem vorbi de faptul că există o aversiune, o ură a unor semeni care trece dincolo de antipatie, de gust cultural sau dezaprobare față de idei. Admit așa ceva față de persoana mea. Pe unii pot să-i scot din minți din felul cum arăt, mă mișc sau vorbesc. Admit că are și asta o îndreptățire. Dar dincolo de asta, apare o ură care merge spre extincție spre dorința ca celălat să dispară. De unde? Nu am un răspuns. Cât despre cum a primit critica cărțile mele!? Au fost tot felul de reacții. Nu doresc să mă pronunț.

F.O.: dacă ar fi să alegeți dintre “Omul recent” și “Ochii Beatricei”, care v-ar defini mai bine?
H.R.P.: Ambele. Însă ca amplitudine a preocupărilor aș alege „Omul recent”.

F.O.: Acestă carte a dat naștere la foarte multe controverse.
H.R.P.: Da! Este o carte care ar fi trebuit să nască mai mult decât controverse. Ar fi trebuit să stârnescă dezbateri despre situația noastră de astăzi. Nu cred că a reușit acest lucru și din punctul acesta putem spune că “Omul recent” este o carte eșuată. Este o carte care are un argument foarte vast și care mobilizează foarte multe discipline. Obiecțiile care mi-au fost aduse spun că nu sunt specialist în disciplinele pe care le discut. Nu pot decât să opun acestui tip de obiecții un fragment din faimosul discurs care se regăsește în “Negura lui Pericle” pe care Tucidide în războiul pelopolesian îl reproduce, sau poate îl inventă, în care evocă deosebirea dintre Atena și alte cetăți. Pericle spune: “Toate cetățile au legi. Dar spre deosebire de cetățenii altor cetăți, atenienii au dreptul să se pronunțe asupra valabilității justeței acestor legi. Posibilitatea pentru orice cetățean de a discuta legile care au efecte asupra lui, este o trăsătură distinctă a democrației ateniene față de alte cetăți”. Ori argumentul meu este următorul: situația în care noi ne găsim cu modernitatea noastră, cu instituțiile noastre este mult prea importantă și ne privește direct că să o lăsăm pe seama specialiștilor. Noi toți, dacă facem dovada bunei credințe și a examinării dosarului avem dreptul să ne pronunțăm asupra acestor lucruri.

F.O.: Cărui tip de scriitor aparțineți? Spuneați mai devreme că nu ați avut nici idoli, nici mentori. Cu cine v-ați asemăna “expresia” literară? Cine v-a influențat în concepția filozofică și literară?
H.R.P.: Este foarte greu să vă răspund. Dacă mă gândesc la cultura română ... Nu doresc să mă compar cu nimeni pentru că imdeiat mi se va reproșa că sunt un nesăbuit și un arogant. Dar clasa de scriitori căreia îi aparțin este clasa eseiștilor din cultura autohtonă, care au mobilizat tipuri diferite de cultură. Alexandru George este un astfel de om dintre cei care trăiesc, Paleologu dintre cei care ne-au părăsit, care a fost un om pe care le-am apreciat foarte mult. Mai bine vă pot spune despre scriitorii care au influențat sensibilitatea mea, pentru că această sensibilitate este responsabilă nu de felul în care îmi construiesc argumentul ci de felul în care în care îmi combin argumentele pentru a obține un diagnostic asupra situației. Sunt scriitori foarte diferiți între ei, care au influențat enorm sensibilitatea mea. Atunci, dacă vorbesc depre Sainte-Beuve cu monografia depre Port-Royal, -Saint-Beuve nu ca scriitor cât ca istoric – acesta a reconstituit sensibilitatea “jean-senistă”. Eu sunt foarte apropiat de sesnsibilitatea rigoristă și cu cu simț al tragicului pe care jean-seniștii în sânul creștinismului catolic au întrupat-o. Pascal (Blaise) este unul dintre eroii mei absoluți. Am două hobby-uri: cumpăr orice cărți de Tarot și cumpăr orice ediție Pascal.

F.O.: Credeți în cărțile de Tarot?
H.R.P.: Este mult spus. Însă, cred în problemele epistemologice pe care orice sistem de Divinație îl pune. Dacă mi-ați cere un erou absolut, acesta ar fi Pascal. Și aș adăuga-o și pe sora acestuia, Jaqueline Pascal, pentru care am o admirație extraordinară. Despre aceste lucruri nu vorbesc și nici nu scriu mult. Niciodată nu am spus că Pascal este eroul absolut al sensibilității mele. Las la o parte că îl apreciez ca scriitor. Pascal este cel mai mare prozator al limbii franceze. Nu există scriitori de idei care să fi avut fraza, incisivitatea și penetranța lui Pascal. Este incomparabil . Iar ca tip uman, ca rigoare, ca tip de inteligență, ca rigoare a sensibilității, după părerea mea Pascal nu are egal. Și aici o remarc din nou pe sora acestuia, Jaqueline.

F.O.: Pascal, despre care se poate spune că era opusul lui Marcel Proust, expert în “filosofia nimicului”.
H.R.P.: Flaubert (Gaustave) este un scriitor pe care l-aș remarca iarăși. Am ediție completă din toți autorii mei favoriți. Pe Saint-Beuve îl am în întregime și îl prețuiesc enorm.

F.O.: Prețuiți mai mult literatura franceză decât literatura anglo-saxonă?
H.R.P.: Categoric. Eu m-am format pe două culturi: franceză și germană. Germana am învățat-o târziu. Mare parte dintre autorii germani care m-au influențat i-am cunoscut din traduceri.

F.O.: Heidegger (Martin) se află printre cei care v-au influențat?
H.R.P.: Deloc. Nietzsche (Friedrich) m-a influențat cel mai mult. Acesta mi-a influențat sensibilitatea dincolo de stil, idei sau preocupări. A influențat felul în care îmi este alcătuită sensibilitatea.

F.O.: Sunt surprins. Despre Emil Cioran se poate afirma că ar fi fost influențat de opera lui Nietzsche. Dar dumneavoastră ...!? în acest context apare o altă întrbare, pe care doresc imperios să v-o adresez. În ce credeți cel mai mult domnule Patapievici?
H.R.P.: Voi folosi răspunsul foarte frumos a lui Ioan Alexandru la adunarea scriitorilor cu active de partid - nu imi amintesc exact locația. Cineva la somat să răspundă la întrebarea: “credeți în cauza partidului?”. Ioan Alexandru a răspuns astfel: “ Da!Da! Eu cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotștiitorul, Făcătorul cerului și pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor…”. Și a recitat Crezul. Așa vă răspund și eu la întrebare.

F.O.. Să înțeleg din acest răspuns, că vă place Petre Þuțea?
H.R.P.: Nu, pentru că nu l-am cunoscut. Þuțea a fost un fenomen oral. El a fost o legendă orală. Cărțile lui sunt foarte plicticoase. El a fost un geniu oral, absolut remarcabil. Cînd a aflat rezultatul votului de la 20 mai 1990, Þuțea a rostit următoarea frază definitivă: “ …și când te gândești că am făcut pușcărie pentru un popor de idioți. România este un teren viran”…

F.O.: (Râdem împreună) … și Cioran a spus: “ Neamul românesc este un neam cu vocația ratării. Fiecare neam își merită liderii”. Suntem foarte drastici în aprecieri …
H.R.P.: …asta ține de substanța noastră, de identitatea noastră intelectuală. Asta îmi place foarte mult. Ne singularizează față de alții.

F.O.: Suntem un popr care a suferit cinci influențe culturale: latină, greacă, bizantină, slavă și germanică. Doar fenicienii au mai suport cinci influențe în istoria popoarelor lumii. Se simte acest lucru?
H.R.P.: Nu cred că este chiar așa. Nu văd ce influență slavă am suporat. Eventual, o influență lingvistică. Nu știu ce influență culturală. O influență a culturii bisericești slavone, asta este clar.

F.O.: Să ne orientăm spre zonele țării. Să nu uităm istoria României, așa cum am perceput-o noi din școală, chiar dacă a fost o istorie scrisă și rescrisă în perioada comunistă. În Ardeal și Bucovina se observă cel mai bine influențele germanice și austro-ungare. În Moldova și Banat, observăm influența slavă, în Muntenia, în general în sudul țării vorbim de influențe grecești și bizantine. Un exemplu: din punct de vedere economic: numai în Transilvania se discută de tranzacții în euro. În restul țării, deși ne îndreptăm spre UE, tranzacțiile finaciare se negociază în dolari. Să privim mai atent înclinațiile arhitecturale, stilurile diferă net. În România există două județe care sunt aparte față de restul țării, chiar și de Ardeal. Mă refer la Brașov și Sibiu, singurele zone unde se vede clar influența germanică. Sunt zonele în care nu s-au asimilat influențele austro-ungare. Să ne întoarcem la Horia Roman Patapievici. Până în 2004 ați fost un critic dur și vehement al regimului Iliescu și din 2005 de când avem o guvernare “portocalie” sunteți mult mai reținut. Nu am sesizat atacuri publice sau în presă la actuala “putere”. De curând am realizat un interviu cu Președintele Camerei Deputaților, Bogdan Olteanu, căruia i-am spus că nu este cazul ca Alianța D.A. să-și aroge meritele pentru reușita integrării României în structurile U.E., pentru că meritul este al tutror care au guvernat timp de 16 ani, chiar dacă acești 16 ani au fost viciați de primitivismul democratic importat. Meritul acestor reușite aparține în principal românilor care au suportat toata etapele tranzitorii impuse de conjuctura social-politică …
H.R.P.: … nu au fost 16 ani. Dați-mi voie să vă contrazic. Sunt doar 10 ani. Din momentul instaurării administrației Constantinescu (Emil) noi ne-am întors către Europa. Până atunci nu ne-am uitat spre Europa. Iar guvernarea Năstase, adică a treia administrație Iliescu, a funcționat pe direcția pe care administrația Constantinescu a pus țara. Ce au realizat ei nu este de neglijat.

F.O.: Vă puteți declara un scriitor de dreapta, sau de extremă-dreapta?…
H.R.P.: Nu sunt de dreapta. Mă deranjează și acestă împărțire în “de dreapta” și “de stânga”, atâta timp cât “stânga europeană” nu și-a făcut procesul regimurilor criminale pe care le-a sprijinit și ea continuă să refuze condamnarea extremismului de stânga. Din punctul meu de vedere “stânga europeană” este dezonorată și din punctul de vedere al discuției ideilor, pentru că ea a refuzat să condamne criminalitatea de stânga, dar diagonizează în continuare “dreapta” ca fiind în esență “extrema dreaptă”. A te considera de “dreapta” sau de “stânga” este un spațiu minat. Am citat în “Cerul văzut prin lentilă” o frază a lui Paul Reinaud, prim-ministru al celei de A Treia Pepublică (Franța) înainte de prăbușirea acesteia, care spunea: “ Eu nu sunt nici de dreapta, nici de stânga. Sunt un om inteligent”. Prin asta vreau să spun că eu nu sunt nici de “dreapta” și nici de “stânga” pentru că nu știu ce înțelege fiecare prin asta. Sunt procapitalist, pentru democrația liberală, sunt un om care crede că nu există nici un fel de ordine socială mai decentă și mai respirabilă decât ordinea proprietății private și prețuiesc libertatea individuală mai mult decât orice. Așa că pot spune că sunt legalist în privința legilor, capitalist în privința economiei, liberal asupra titlului de societate în care doresc să trăiesc și sunt conservator în cultură. Deci spuneți-mi dumneavoastră, cum sunt !?

F.O.: Dacă afirmați că sunteți procapitalist atunci sunteți de dreapta.
H.R.P.: Dar “stânga” de astăzi este anticapitalistă? Da, putem spune că “stânga” descreierată, antiglobalizare este anticapitalistă. Dar nici ea nu este complet împotriva capitalismului. Mai degrabă este împotriva ideii de capitalism. Dar ca atare, nimănui nu-i mai trece astăzi prin minte să confiște proprietățile sau să practice politica socialistă care prin excelență practică naționalizarea. Socialiștii de astăzi sunt pentru “taxarea” masivă a proprietății, deci pentru penalizarea profitului. Eu refuz să mă consider fie de “stânga”, fie de “dreapta” pentru că îmi displace felul în care sunt situat politic. Dacă mă întrebați pe sectoare în parte, unde mă situez pe economie, pe cultură, în privința legilslației, am să vă răspund la fiecare în parte.

F.O.: Vă spuneam mai devreme că sunteți “tăcut” în ultima vreme. Să înțelegem că sunteți mulțumit de ceea ce se întâmplă, din perspectiva politicului, la momentul actual?
H.R.P.: Eu din 2000 nu am mai scris regulat în presă. Se împlinesc șase ani de când nu am mai făcut acest lucru și nu am făcut asta din considerente etice. Pentru că în 2000 am acceptat o funcție publică. Când ocupi o funcție publică ai alte responsabilități decât atunci când ești un ziarist pe cont propriu. Ai anumite solidarități instituționale. În toată perioada 2000-2005 punctul de vedere, datorită căruia am ieșit vehement în public, a fost cel legat de fosta securitate și de felul rușinos în care serviciile secrete au continuat să păstreze arhiva fostei securități. Acum și acest subiect a fost într-un fel rezolvat. Acum ca președinte al I.C.R. iarăși am responsabilități și solidarități instituționale care nu-mi pemit să mă pronunț așa cum aș fi făcut-o înainte.

F.O.: Cât timp ați fost membru CNSAS ați avut surpriza să descoperiți informații care deconspirau personaje care pot fi percepute ca personaje “curate” din punctul de vedere al colaborării cu fosta securitate?
H.R.P.: Am avut mari surpize.

F.O.: Ați luat legătura cu cei pe care i-ați descoperit ca fiind colaboratori?
H.R.P.: Niciodată. Numai ce s-a comunicat oficial. Am fost legat de un jurământ pe care l-am respectat cu strictețe.

F.O.: Dumnevoastră ați colaborat cu fosta securitate?
H.R.P.: Deloc! Nici acum nu vorbesc despre dosarele altora. Știu mult mai mult decât spun. Nici prietenii mei intimi nu au cunoștință de ceea ce am văzut acolo. Despre unii am văzut lucruri grave. Nu le-am spus niciodată nimic.

F.O.: Nu am nici o șansă să primesc un nume interesant? …
H.R.P.: Absolut nici una!

F.O.: Vom avea vreodată șansa să aflăm numele aflate în aceste dosare?
H.R.P.: Toate acestea vor ieși clar la lumină.

F.O.: Va fi bulversată opinia publică după deconspirarea acestor dosare?
H.R.P.: Categoric. Anumite nominalizări au bulversat-o deja.

F.O.: Eu am trecut de la bulversare la dispreț vis-à-vis de ceea ce se întâmplă la CNSAS și dincolo de porțile acestei instituții. Avem parte de mult circ pe această temă. Gândiți-vă la dispută Pleșu-Andreescu.
H.R.P.: Gabriel Andreescu este un personaj care se dezonorează constant, care face afirmații care nu se pot susține și care intră clar în zona calomniei sau a procesului de intenție. El se autodezonorează constant. Nu mai doresc să discut despre el. Iar ceea ce se face împotriva lui Andrei Pleșu este o nerușinare.

F.O.: Aveți dușmani, domnule Patapievici?
H.R.P.: Numeroși. Pe mulți dintre ei îi cunosc. Și mi-au făcut și foarte mult rău.

F.O.: Mai devreme v-ați exprimat apartenența la o credința, prin “Crezul”. Apelați la dogma creștină și iertați?...
H.R.P.: … nu am răspuns niciunuia.

F.O.: Gabriel Andreescu v-a atacat vreodată?
H.R.P.: Vehement. Încă odată s-a dezonorat și atunci. M-a acuzat de antisemitism printr-o construcție a ideilor care l-a dezonorat.

F.O.: Traian Băsescu este un președinte potrivit pentru România?
H.R.P.: Traian Băsescu este cel mai bun președinte pe care l-a avut România de când această funcție a fost introdusă în sistemul instituțional românesc. Ceaușescu este cel care a introdus funcția de președinte al României și dintre președinții pe care România i-a avut de atunci: Ceaușescu, Iliescu - cu trei mandate, Constantinescu și Traian Băsescu, ultimul este cel mai bun președinte. Îmi bazez aceste afirmații pe faptul că a făcut lucruri pe care nimeni nu a îndrăznit să le facă. Și anume: a trecut cvasitotalitatea dosarelor de la serviciile secrete în mâinile celor de la CNSAS. Sunt 1.300.000 de dosare care au trecut la CNSAS. Este o faptă în sine, remarcabilă. Este un președinte care din punctul de vedere al politicii externe, fără echivoc, afirmă angajamentele noastre naturale, firești.

F.O.: Ce ați schimba din politicul românesc la momentul acesta?
H.R.P.: Aș schimba relația dintre factorii de putere. Constituția trebuie revizuită urgent pentru a nu crea situațiile de blocaj pe care cele două centre de putere, Președenția respectiv Guvernul le crează în mod constant. Este ceva endemic și care nu ține de persoane. Amintiți-vă că Palatul Victoria a fost opus Palatului Cotroceni și reciporc atât sub al treilea mandat al lui Ion Iliescu cât și acum. Ceea ce înseamnă că este o carență instituțională. Nu este ceva care depinde de persoane. Respectiv, Iliescu-Năstase în perioada 2000-2004, iar acum Băsescu-Tăriceanu. Al doilea lucru pe care l-aș schimba sunt unele aspecte din cultura politică a oamenilor politici. Vorbesc fără să gândească, sunt agresivi, sunt personali și nu se țin de binele comun. Nu doresc să nominalizez persoane pentru că, încă odată, ocup o poziție publică. Însă felul în care politicienii vorbesc unii despre alții în media, se lasă manevrați de către jurnaliști care atât așteaptă …

F.O.: …sau manevrează jurnaliștii …
H.R.P.: …jurnaliștii sunt manevrați în culise. Ceea ce vedem noi în spațiul public la televiziune este faptul în care jurnaliștii îi manevrează pe politicieni ca să obțină scandal. Iar politicienii se lasă manevrați. Manevrarea jurnaliștilor de către politicieni nu o vedem la lumina zilei. Este o chestiune de culise. Nu politicienii se fac vinovați de asta cât contextul fianciar-politic.

F.O.: Care vă sunt prietenii și deopotrivă dușmanii din elita intelectualității românești? Purtați corespondențe cu cei apropiați, de calibrul dumneavoastră?
H.R.P.: Nimeni nu mai poartă corespondețe în ziua de azi. Nici pe poșta electronică nu se mai păstrează corespondența. Am numeroși prieteni în elita intelectuală. Eu nu frecventez cercurile literare și nici nu sunt o fire mondenă. Oamenii pe care îi frecventez îmi sunt și prieteni. Adică nu îi frecventez în cadrul lumii culturale.

F.O.: Nu este normal ca un filozof să nu se implice în monden, să nu se expună?
H.R.P.: Nu este vorba că mă expun. Nu doresc să-mi pierd timpul. Nu am participat la nici o mondenitate și nici nu cred că voi participa în viitorul apropiat.

F.O.: Cum îl caracterizați pe Horia Roman Patapievici în cinci “expresii”? Abuzați de două defecte și trei calități…
H.R.P.: (zâmbește) … ce ați vrea să vă spun? Eu îmi cunosc foarte bine defectele dar acestea nu sunt lucruri care să le confesez public.

F.O.: Ați fost foarte sincer în acest interviu. Ați făcut dezvăluiri în premieră…
H.R.P.: … știți ce i-a spus Noica lui Liiceanu după ce a citit “Jurnalul de la Păltiniș”? I-a spus: “ Dragă Gabriel, eu încă înot în apă. Nu mă scoate la mal”. La fel mi se întâmplă și mie. Eu încă înot în viața asta. Examenul calităților și defectelor mele, eu mi-l fac zilnic. Dar nu mă invitați să mă comport ca și când aș ieși la mal să mă usuc la soare. Încă mai sunt viu în mijlocul apei.

F.O.: … atunci spuneți-mi dacă sunteți un bun înotător …
H.R.P.: …mă străduiesc să fiu din respect pentru cei care mă privesc cum înot.

F.O.: Vedeți țărmul de acolo de unde vă aflați, în mijlocul apei?
H.R.P.: Da. L-am văzut. Era foarte aproape, acum un an și cinci luni. L-am simțit …

F.O.: … țărmul dumneavoastră îl definiți ca fiind moartea!?
H.R.P.: …da! … am simțit țărmul sub tălpi. Nu-mi doresc sfârșitul. Vreau să trăiesc …

F.O.: Iubiți viața?
H.R.P.: Foarte mult!

F.O.: Ea vă iubește?
H.R.P.: “Cu asupra de măsură”. Viața mi-a dat foarte mult.

F.O.: Ce pregătește cititorilor și criticilor, Horia Roman Patapievici?
H.R.P.: Mi-am înșelat cititorii de câteva ori. Am promis că voi publica romanul “Viața la 17 ani”. Nu am făcut-o. Am promis că voi publica o serie din jurnalele mele scrise între 1985 și 1989. Eram așa de entuziasmat de planul acesta și nu l-am finalizat. Într-un fel pe amândouă nu le-am făcut din aceleași motive: “Viața la 17 ani”, care este un roman de sertar are o anumită particularitate. Eu stăteam și scriam aceste lucruri pentru prietenii mei. Nu credeam că regimul comunist va dispărea. În orice caz, nu înainte de toamna lui 1989. Nu credeam că Rusia se va democratiza. Chiar nu îmi imaginam asta. Credeam că va avea un regim normal, nu unul criminal și inuman. Pentru că în 4 ani de secretariat general al CPUS, Gorbaciov a dovedit că are o față umană și că va ține Rusia într-o zonă decentă. Dar nu credeam că acest monstru, Nicolae Ceaușescu va fi dislocat de la putere. Eram convins că, după modelul coreean, va albaniza România și îl va desemna ca succesor pe Nicu Ceaușescu și vom avea o dinastie comunistă exact ca dinastia lui Kimir Sen în Koreea. După septembrie 1989 am început să sper. Pe măsură ce treceau lunile, când Todor Jivkov a fost înlăturat din Bulgaria, când s-a prăbușit Zidul Berlinului în 3 octombrie, atunci am știut că zilele lui Ceaușescu sunt numărate, dar tot am mai crezut că va mai dura un an sau doi în care vom fi sub comunism. La data la care eu îmi imaginam aceste lucruri, eu nu credeam că regimul comunist va fi înlăturat din România și ca atare, fără nici o speranță de publicare eu scriam numai pentru prietenii mei. “Viața la 17 ani” este o combinație de viață personală cu ficțiune. Dar viața personală, pentru personajele implicate acolo în tot felul de legături amoroase se pot recunoaște foarte ușor. Și atunci am refuzat să public, deși doream să aduc anumite modificări care să mascheze lucrurile. Dar aceste modificări vor strica autenticitatea. Atunci, am abandonat acest proiect. În privința succesiunii de jurnale, sunt acolo date care implică familia mea, date care nu au ce căuta în viața publică.

F.O.: De acord. Dar puteți să publicați, din nou, o culegere de eseuri. Mai aveți timp pentru scris?
H.R.P.: Am vrut să fac o culegere de eseuri, care se numește “La pas cu impasul“, care este al treilea proiect pe care l-am anunțat și pe care nu l-am publicat și de care m-am dezgustat pentru că ar fi fost o selecție din articolele pe care le-am publicat de-a lungul anilor, în timpul regimului Iliescu. Și sub Constantinescu. Dar, m-a plictisit ideea de a face încă o culegere de articole. Doresc să fac cărți. Și ca atare am oferit lucruri pe care nu le-am anuțat, care au fost conferința “Discernământul modernizării” și conferința extinsă “Ochii Beatricei”. Am foarte multe proiecte. În șantierul meu sunt începute și neterminate puzderie de cărți. Am această sfială să mai anunț că voi face ceva. Lăsați-mă să fac și să public, astfel încât să nu-mi înșel încă odată cititorii, iar ei să aștepte evenimente pe care nu le onorez.

F.O.: Vă mulțumesc pentru spectacolul ideilor și al conversației…

9-10 octombrie 2006,
București.