Aviatorul cu proteze la ambele picioare

Cdr. (av.) Gheorghe Bănciulescu

În timpul primului râzboi mondial, presa franceză publica povestea aviatorului Dognaux, titrând: “Unui francez îi este suficient un singur picior pentru a străbate cerul”. Căpitanul Dognaux avusese curajul să revină în carlinga unui avion după ce i se amputase un picior.
Ei bine, după aproximativ un deceniu, un român avea să străbata bolta cerească fără nici un picior. Este vorba despre celebrul comandor (av.) Gheorghe Bănciulescu.
Gheorghe Bănciulescu s-a născut la Iași, la 28 decembrie 1898. A studiat la Liceul Militar pentru fiii de ofițeri din “dulcele târg” (tot acolo unde au învățat, în perioade diferite, Henri Coandă, Andrei Popovici și Alexandru Papană); în 1914 a devenit elev al Școlii de ofițeri de la Botoșani, iar în 1916 a fost înălțat la gradul de sublocotenent de infanterie, plecând, imediat, pe front.
A luptat cu bravură în bătăliile de la Jiu și Nămoloasa.
După încheierea păcii, el a ales să devină aviator și s-a înscris la Școala de Pilotaj de la Tecuci.
Imediat după obținerea brevetului, locotenentul Bănciulescu ia inițiativa efectuării unor raiduri pe distanțe mari. Primul a fost Iași – Varșovia – Iași, în 1923.
Al doilea urma să fie București - Paris – București, în 1925. Această călătorie avea să aibă parte, din nefericire, de un sfârșit tragic.
Ca invitat personal al lui H. Potez, patronul uzinei de avioane POTEZ, Bănciulescu a sosit la Paris pentru a recepționa un avion POTEZ XXV, echipat cu un motor Lorraine, de 459 C.P., pe care trebuia să-l aducă la București. Era al doilea aparat, după cel adus, deja, cu peripeții, de Romeo Popescu. Zborul, fără escală de peste 2000 de kilometri, reprezenta o mare realizare pentru acel moment, atât pentru pilot cât și pentru avion, de aceea H. Potez se orientase să selecteze unii dintre cei mai vestiți piloți din Europa.
Conform planului de zbor, avionul a fost alimentat cu 2,2 tone de benzină și a decolat de pe Le Bourget la 12 septembrie 1926, ora 5.15, pentru p călătorie de aproximativ 12 ore.
Primele 5 ore s-au scurs fără nici un incident, în afară de faptul că benzina dintr-un rezervor prea plin a ieșit pe la bușon, derutându-l, pentru o clipă, pe pilot.
Aflat însă deasupra Austriei, după ce străbătuseră jumătate din traseu, Bănciulescu s-a pomenit în plină ceață. A încercat, deviind de la traseu, să găsească o breșă în masa opacă, dar nu a fost posibil. Singura soluție rămânea navigația cu harta și busola.
Nu a fost suficient. La ora 10.45, avionul a percutat vârful Hirshbrun, din munții Boemiei, la numai 20 m. sub creastă. În accident, mecanicul Ioan Stoian a fost ucis, iar Bănciulescu s-a ales cu ambele picioare sfărâmate.
A avut noroc cu câțiva turiști care asistaseră la acident și care l-au transportat la spitalul din Raimarov. Medicii l-au salvat, dar cu prețul amputării picioarelor de la genunchi.
Gheorghe Bănciulescu a avut tăria să treacă peste acest moment dificil. De abia ieșit din spital, el a depus o muncă enormă pentru a învăța să meargă cu ajutorul protezelor. Apoi s-a deplasat, din nou, la Paris, pentru a studia noutăți din domeniul aeronauticii. Cuprins de dorul de a zbura din nou, românul își cumpără un automobil, cu care vrea să își verifice reflexele și capacitatea de a manevra comenzile. Deja, pentru el, viitorul este cert: va zbura!
În timpul petrecut la Paris, Gheorghe Bănciulescu s-a întâlnit cu câteva mari personalități române: Traian Vuia și Henri Coandă, pionierii aviației române, care au știut să recunoască în compatriotul lor febra care îi mânase și pe ei spre înălțimi, dar și pe Nicolae Iorga, mare prieten al zburătorilor, care i-a spus că el însuși, dacă ar fi mai tânăr, ar participa fără teamă la un raid pilotat de Bănciulescu.
La întoarcerea în țară, căpitanul Bănciulescu a convins pe toată lumea că poate zbura. Voința lui a fost atât de puternică, încât în scurt timp a reușit să se reobișnuiască cu comenzile avionului, chiar dacă trebuia să acționeze palonierul cu protezele sale de lemn.
Superiorii lui i-au recunoscut calitățile, avansându-l, rapid, în grad; în 1933 era locotenent-comandor, la 35 de ani!
În același an, Bănciulescu a avut curajul - pe care i l-a dat buna lui pregătire – să efectueze un nou raid de foarte mare întindere: o călătorie de 8.000 km, în nouă etape, având ca partener la bordul avionului românesc S.E.T.- 41 (biplan, biloc, echipat pentru zborul de noapte și fără vizibilitate) pe maistrul mecanic Dimitrie Săndulescu. Raidul a unit următoarele orașe: București – Barcelona – Madrid – Paris – Londra – Paris – Praga – Viena – Belgrad – București, între 24 iulie și 9 august.
Tot în 1933, în septembrie, Bănciulescu aduce de la Damasc (via Rayak – Adana) la București un avion “Stinson” cu motor de 215 C.P. achiziționat de președintele Federației Aeronautice Internaționale, prințul George Valentin Bibescu.
Următorul raid a avut loc în 1934. Gheorghe Bănciulescu a pilotat din nou S.E.T.- 41 pe traseul: București – Istambul –Alep – Cairo – Tripoli – Tunis – Roma – București. Traversarea Mediteranei, de la Tunis la Palermo, s-a făcut pe ceață, pilotul fiind nevoit să zboare la o altitudine foarte mică. O defecțiune tehnică ar fi însemnat sfârșitul…
În 1935, F.A.I. împreună cu guvernul Franței au hotărât deschiderea unor noi linii aeriene aeriene spre sudul Africii și spre Asia Mică.
Șeful de cabinet al guvernului francez, Valéry Giscard d’Estaing (viitorul președinte al Republicii franceze) este cel care a ales numele lui Bănciulescu dintr-o lungă listă. Se baza pe extraordinara faimă a zburătorului român. F.A.I. a acceptat propunerea și l-a delegat ca însoțitor pe însuși președintele Federației, G. V. Bibescu. Al treilea membru al echipajului a fost desemnat mecanicul și radiotelegrafistul Louis Agnus de la Air France. Avionul pus la dispoziția celor trei a fost un POTEZ 56, pe care pilotul l-a recepționat la fabrică.
Călătoria a debutat la 13 martie 1935, cu etapa: Paris – Marsilia – Tunis – Napoli – Benghazi – Tripoli – Cairo, 5.000 de kilometri parcurși în două zile.
A doua etapă, începută la 18 martie, mult mai lungă, a purtat POTEZ 56 până în inima Africii, străbătând aproape 22.000 de kilometri: Cairo – Khartoum – Abeche – Fort Lamy – Bangui – Bangasson – Redjaf – Juba – Malakal – Wadi – Halfa – Cairo.
31 martie este data decolării pentru a treia și ultima etapă: Cairo – Damasc – Palmyra – Gaza – Cairo.
Zborul a decurs fără nici un incident, dar, la revenirea la Cairo, Bănciulescu a căzut la pat: era contaminat de incurabila gripă africană.
După o scurtă suferință, comandorul Gheorghe Bănciulescu a murit la Cairo, la 12 aprilie 1935. Este un mare preț plătit de aviația mondială pentru cucerirea de noi trasee.
Aviatorii români, prin cei șase piloți (cei mai cunoscuți fiind Gh. Olteanu, M. Pantazi și Gh. Jienescu) care chiar în acele zile aterizau la Cairo pentru o escală în raidul lor către Capetown, au prezentat camaradului lor un ultim omagiu chiar în capitala Egiptului.
Readus în țară cu vaporul “Dacia”, corpul lui Gh. Bănciulescu este escortat până la București de numeroase avioane, printre care și cel pilotat de roșioreanca Irina Burnaia. Este înhumat, cu funeralii naționale, la cimitirul “Bellu”.
Meritele comandorului (av.) Gheorghe Bănciulescu au fost recunoscute de autoritățile vremii, el fiind recompensat cu “Virtutea Aeronautică” românească, în grad de cavaler și cu “Legiunea de onoare”, tot în grad de cavaler, din partea Franței.