agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5704 .



Textul lui Krasnogorov-Fainberg în regia lui Benoît Vitse
articol [ ]
Colecţia: despre teatru

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lemuria ]

2006-11-29  |     | 



Înainte ca luminile să se stingă

Sala Ateneului Tătărași, odată pe drept numit centru de creație European, este iar plină; se suplimentează locuri, lumea intră mereu, mereu. Benoît, așa cum ne-am obișnuit se plimbă peste tot, vrînd să afle dacă suntem mulțumiți, iar zîmbetul deschis nu-l părăsește. Intru fără să știu prea multe despre piesă, titlul Hai să facem sex! are cu siguranță o funcție aperitivă, în terminologia lui Roland Barthes, bine definită. Alături sunt domni, doamne, tineri, iar Serge Gainsbourg ne întoarce în anii lui Je t’aime moi non plus și în ’69 Année érotique.
Valentin Krasnogorov, autorul piesei este un nume mai puțin cunoscut în România. Dramaturgul contemporan rus este cel care adună satira, lirismul-comic și grotescul în piesele sale, dintre care mai amintim Cîinele, Mici tragedii, Procesiunea Gnomilor, Mașina dragostei, O lecție crudă, multe dintre acestea făcînd și subiectul unor atacuri ale criticii. Însă dacă Benoît a încercat să facă ceva pentru Ateneu și pentru public, atunci aceasta e cu prisosință oferirea unui spațiu cultural dechis, controversat, dar frumos tocmai prin “atingerea” sa. Astfel că Hai să facem sex! poate să înceapă.

Let's have sex! Se poate spune în nenumărate feluri

Calea textului spre spectacol este meandrată, însă scriptul lui Valentin Krasnogorov este unul care oferă o gamă largă de semne care să poată fi convertite spre imaginea finală regizorală. Situația generală, care se desface în micro-situații în cadrul scenelor, este aceea că într-un spital de alienați, patru “personaje” își creează măști pentru a ascunde și a arăta tocmai ceea ce este în ele. Soția (impecabil interpretată de Catinca Tudose), Soțul (Bogdan Matei are potențial pe roluri foarte diferite), Profesorul (Nicolae Ionescu), Fata (Erica Moldovan) și Sora medicală (Augustina Bădărău) sunt pe scenă, dedublîndu-se, dorindu-și alte identități, totul prin prisma discuțiilor fără scop palpabil despre sex (iubirea fiind, în opinia lor un termen perimat). Un tragism al sorții fără ieșire, evadarea fiind dorința lor cea mai ardentă, face să tremure fibra spectacologică. În fericirea lor de suprafață, atunci cînd încearcă să descopere în salut o formă a seducției, este de fapt tristețea imposibilității apropierii, cea a negăsirii celuilalt, ca sine sau ca altul. Textura dată de scenariu este complicată la montarea scenică. Dacă tema ar fi claustrarea pacienților în azil, supratema (în accepție stanislavskiană) este pierderea sinelui, însingurarea și înstrăinarea.
Într-un decor mult mai aerisit decît de obicei, și bine face a fi astfel, personajele se mișcă și își doresc să fugă, atunci cînd se descoperă. Profesorul o găsește pe tînăra fată și ajung să vorbească același limbaj, al corpului, al erotismului, ei își propun să scape din încăperea care-i ascunde, și-i privează de orice libertate, totuși ceva îi oprește din visul lor de evadare. Sunt, de fapt, foarte singuri. Și izolați suntem cînd ne trezim dimineața, cînd ne salutăm, ori cînd ne uităm la televizor, alături de celălalt.

“FATA: Și nu e îngrozitor să trăiți într-o spaimă veșnică?
SOÞUL: Ba bine că nu! Doar vedeți și singură ce se întîmplă în jur. În fiecare zi, unul și același lucru, fără scop și fără speranță. Nu se schimbă nimic, iar dacă se schimbă ceva, e spre mai rău. Sîntem prinși într-o plasă și ne zbatem ca peștii, deschidem gurile într-un strigăt mut pe care nimeni nu-l aude. Ne grăbim mereu, dar stăm pe loc, în același cerc, în același mediu, astăzi la fel ca ieri, mîine și poimîine și ca întotdeauna. Vrem în sus, tot mai sus și mai sus. În sus pe o scară care duce în jos. Tot timpul sîntem în criză de timp. Vrem să reușim totul, vrem să ducem la capăt totul, ne forțăm, ne cățărăm, și ni se pare că sîntem aproape, încă un pas, încă o sforțare și gata, l-am prins; dar n-ai ce prinde, fericirea nu se prinde, iar viața trece și anii nu pot fi întorși. Și de ce toate astea? Ai vrea să fugi de viața asta, să fugi din toate puterile. Dar puterile îți ajung pentru puțin timp; începi să te sufoci, te oprești, privești în jur, meditezi și ți se face groază, și atunci te pui din nou pe fugit. Așa că, haideți să fugim! N-avem timp!”
Devenită un fel de clișeu, singurătatea în doi sau printre ceilalți este o închistare în coaja solipsismului egocentric.

Ei
Photobucket - Video and Image Hosting

Ele
Photobucket - Video and Image Hosting

Spectacolul, dincolo de această trăsătură generală, se oprește și asupra altor nuclee: modernitatea ca lipsă de timp, ca trăire ignorantă, feminismul și confuzia planurilor realității sau a persoanelor care ne înconjoară, lumea ca teatru, veșnicul simulacru în care oamenii există, găsirea în opoziție cu neaflarea. O tentă naivă, venită uneori din situațiile comice, dar de cele mai multe ori din aerul pe care, prin personaje, piesa îl sugerează. Din reveria în care alunecă adesea, personajele, mici ființe prinse în propriul lor joc, par a fi copii care se tem de întuneric (așa cum spune Soțul). Într-un fel a crede în libertate, în a rosti afară, în fața tuturor, cu putere “Hai să facem sex!”, pare a fi nu doar o implozie, dar și o naivitate. În completare vin costumele, reacții, gesturi, lumini și muzică (tangoul a fot mereu dansul paradoxal al forței și al tandreții, desvăluind un chip al iubirii). Și toate aceste semne converg spre construcția întreagă a produsului scenic, ceea ce constituie extratextul. E locul în care “Hai să facem sex!” se poate spune cu bucurie, cu farmec, cu dor sau se poate striga și însemnă mult mai mult decît un simplu act, însemnă o nostalgie a sinelui.
La lăsarea cortinei cele două chipuri ale lui Ianus se pot vedea în cei din afara sau de pe scenă, căci jocul este spre a ne alege jocurile noastre după ce am părăsit sala.

Așa
Photobucket - Video and Image Hosting

Sau așa
Photobucket - Video and Image Hosting

Fotografiile apartin echipei Ateneului

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!