Impresii de la Bușteni

sau despre meseria de îngrijitor de pâraie


După câteva zile de la sosirea acasă iau caietul de însemnări, privesc spre ideile de acolo și rescriu. De ce fac asta, adică de ce trebuie să scriu, încă nu am reușit să aflu. Îmi dau seama că este mai bine să nu te întrebi prea multe nici măcar față de propria-ți persoană. Dacă echilibrul interior, acea nevoie ascunsă, se obține așa, așa să fie.

Este prima oară când spun Bușteni și mă gandesc că vine de la buștean ca bucată de lemn. Poate că nu vine de aici. Nu știu. Este singura stațiune de pe Valea Prahovei care are un nume cu un sens descriptibil în limbă.

Avantajul de a fi străjuit de vârful Caraiman se plătește. Soarele apune mai repede.

Constat și verific plimbându-mă. Din cinci mașini care intră în stațiune, în două: cel de lângă șofer scoate repede aparatul să fotografieze și mai repede Caraimanul și crucea. Au fost zile frumoase, cu soare și o lumină sinceră aș spune, mai mult decăt spălată, coborâtă peste vale din cerul albastru.

Ocolind valea spre Râșnov, am văzut mai clar ca niciodată vârful Omu, pentru mine mereu ascuns în ceață. Profilul muntelui mi-a amintit de munții din insula Creta cu Zeus dormind. Aici mi s-a prut ca văd Omul dormind cu fața în sus.

Incursiune despre frumusețea apei căzând:

Sunt frumoase văile din jur dar mizeria din ele este prea mare. Jeg e pretutindeni. Apa de munte sună acum altfel căzând nu doar pe pietre ci și pe sute și sute de plastice și obiecte de tot felul, aruncate într-o exagerare nebunească. Mă gândesc, într-un avânt mental căzut imediat înnapoi în realitate, să scriu o scrisoare ministerului administrației publice. Apoi, tot gând aiurea, să am o inițiativă de lege, prin care să se înființeze o nouă meserie, cea de îngrijitor de pâraie.

Același gust amar l-am avut când am vizitat în vară Grădina botanică din Cluj. Totul superb dar în pârâul ce o străbate era o murdărie gravă. În câteva ore, descălțat și cu un coș la îndemănă aș fi făcut curat în acel pârâiaș frumos. Dar lucrurile nu merg așa. Îmi dau seama că acea meserie neinventată de statul român mi-ar fi plăcut.

Mă gândesc la primarul din Bușteni, la directorul grădinii botanice și la alți conducători de pâraie, râuri și ape din toată țara asta, probabil niște oameni cumsecade, dacă au ei ochi pentru asta. Cred că nu.

Noaptea senină aduce crucea luminată în cer, parcă ar fi o minune. Crucea de pe Caraiman este creștină dar nu atât religioasă ci mai mult eroică, un monument și o memorie istorică. Luna este foarte aproape de cruce și taiată așa ca o felie de pepene, îmi dă impresia unui blazon de ordin cavaleresc care nu există.

Pădure tăiată- este imaginea oferită turiștilor ce se duc în excursii prin zonă. Copacii tăiați îsi lasă ciotul și rădăcina la vedere. Ei mor iar mormântul lor se petrece pe loc, acolo unde au trăit. În pădure copacii vii trăiesc printre morminte.

Atracția culturală ce funcționează bine în Bușteni este casa memorială a scriitorului Cezar Petrescu. O văd cu uimire și mă gândesc la camerele de vilă ce stau încuiate în stațiunea Păltiniș. Întreb persoana de acolo cum de s-a strecurat așa de bine scriitorul. Nu înțelege ce întreb.
Voi ține minte zecile de mii de cărți, cele cinci neveste, trei pachete de tigări pe zi și douăzeci de cafele, aproape șaptezeci de cărți scrise. Adică senzaționalul. Prea mult nu am citit din acestea, recunosc. Voi căuta romanul Luceafărul în care se povestește viața lui Eminescu. Pe banii luați pe această carte, adică 350 000 lei, scriitorul cumpără frumoasa vilă în anul 1938.

Excursie la cetatea Râșnov. Cheltuielile mari ale primăriei sunt reflecate și în prețul biletului de intrare. Refectoare de mii de wați vor lumina zidurile, să fie văzute de departe. Acum s-au inversat lucrurile. Pe vremuri doar din cetate trebuia perspectiva orizontului, ceea ce privim noi de pe ziduri, acum fără valoare. Brazii seculari din jurul zidurilor au fost uciși toți, pesemne încurcau reflectoarele. Privesc la cioturile lor proaspete și dese, au plătit cu viața pentru succesul industrei agroturistice.

Excursie la castelul Bran. Am început să aplaud, și după mine toată audiența, rolul extraordinar pe care îl joacă acolo o ființă. E o femeie, ghid la castel, de mulți ani. Prezentarea și ceea ce spune și cum spune și capacitatea de a iubi așa castelul și pe regina Maria, sunt cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut cândva, în afara teoriei la care ne pricepem toți. Nu am luat numele ei. Poate citește pe aici un realizator tv sau o cunoștință și face o emisiune nu despre castel ci despre acest suflet de la castel. Branul este acum al unui nepot, un principe, fiu al prințesei Ileana, care nu știu cât va pricepe despre acești anagajați români și despre gândurile lor.


Scriu și despre Dracula, chiar dacă pare aiurea să alătur text și despre asta. Tarabele de la poarta Branului dezvoltă o artă naivă, cu privire la Tepeș și Dracula, de gen bizantin, chiar dezacordantă pentru conceptul despre artă al așteptaților năvălitorilor turiști occidentali. O fi și asta o replică obiectivă a culturii noastre populare. Mă voi gândi la asta.


Cheile Gradiștei. Văzute la sfârșitul lui noiembrie sunt ca femeia trecută despre care spun toți că sigur a fost cândva frumoasă. Aceeași murdărie din valea curgând mă duce cu gândul la profesia de îngrijitor de pâraie.

Ingrijitorul de pâraie e totuși o meserie imaginară, deci poetică.
Pentru apele noastre murdare, cer poeților celor mulți de pe poezie.ro să susțină, conform constituției noastre imaginare, o idee despre o astfel de lege.