agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-12-08 | | O lansare de carte și o premieră Proaspătul volum al lui Dumitru Crudu, Steaua fără… Mihail Sebastian, apărut la editura Cartea Românească, care include și cd a avut lansarea la Iași, la galeriile Pod-Pogor de la Muzeul Literaturii. Dar e cu atît mai frumos primită, cu cît echipa Teatrului Național “Vasile Alecsandri” a montat textul scriitorului moldovean. Am așteptat sincer premiera, căci știam de proiect de la începutul anului, cunoșteam textul. Spectacolul purtînd semnătura lui Ion Sapdaru, este, din această stagiune, pînă acum, cel mai reușit “fruct” al Naționalului. Pornind de la Jurnalul autorului român de origine evreiască, textul se îmbogățește de înțelesuri la nivel de spectacol. Tema, parte a mesajului care se referă strict la ceea ce e scris, rezidă asupra anilor celui de-al doilea război mondial și al statului evreilor din țara noastră. Lumea literară, ca făcînd parte dintr-o societate deschisă, se prezintă aici ca macerată de tremurul pusilanim, oferind fațete versatile și ecluzîndu-se pe sine (așa cum l-au îndepărtat și pe Sebastian). Interiorul și exterioarele Anii de război ai autorului Ursei mari, meandrați, neliniștiți, sunt doar pretext pentru a povesti despre cum suntem (inițial ca scriitori, critici și directori de teatre, și generalizînd, ca oameni). Supratema, parte a mesajului care se încarcă în spectacol, este disocierea dintre interior și exterior, dintre cum suntem și cum nu suntem. Decorul și mișcarea scenică sunt cele două coordonate esențiale. Întotdeauna m-am gîndit la scena Ateneului ca la o formulă a “teatrului sărac” grotowskian, fără cortină, dar cu atît mai justă și mai intimă. Absența acestui element, creează deja între spectator și locul actorilor o cale mediatică directă, intrînd în sală, vedem deja decorul (la unele spectacole chiar și persoanje, deja prezente pe scenă). În fața noastră, o ușa ce nu e încadrată de nimic (mi-a amintit de concertele cu proiecții video Pink Floyd, Pulse din 1995), iar pe margine stîlpi de iluminat și sîrmă ghimpată. Cel puțin trei planuri transpar în același spațiu: odaia scriitorului, strada, cîmpul de luptă, iar perspectiva se adîncește mereu, se împrăștie și, se adună și iar se multiplică. Dacă așa cum am convingerea, teatrul înseamnă dinamism și viață, spectacolul lui Sapdaru o dovedește total. În sfîrșit, publicul nu privește unidirecțional spre scenă, acțiunea se mută și în sală și în loje, iar actorii sunt puși să facă roluri diferite, intrînd unul în pielea celuilalt, transformîndu-se, căutîndu-se, încercînd să se recunoască. Doar Sebastian este constant, Radu Gilaș e singur pe rolul său poate prea obsesiv interpretat în direcția unei frici patologice. Cînd autorul Ursei mari rămîne consternat în fața refuzurilor piesei sale de către teatrele bucureștene, se închide, dar se arată așa cum este înlăuntru, oferă interiorul său. Ceilalți (Nicușor, Mircea Eliade, Camil Petrescu, G. Călinescu, Nae Ionescu, Ion Barbu, Eugen Lovinescu) își proiectează doar chipurile exterioare. Planurile aproape-departe se desprind și din discutarea Jurnalului sebastinian – considerată literatură de frontieră, scrierea diaristică arată în fond relația clară dintre eu și ceilalți. Uneori considerate ca texte compromițătoare, alteori ca o salvare, notele zilnice ajung să nu-i mai servească la nimic autorului. Plecarea finală este o plecare nu doar de pe scenă, dar și din viață, metafora înfiripîndu-se subtil: “Mihail Sebastian: Nu mai am nevoie de jurnalul ăsta dupa ce acest coșmar s-a sfîrșit. (…) Leni: Jurnalul pe care m-a rugat să-l arunc în foc, eu l-am păstrat. Despre Steaua fără nume nu pomenea nimic de parcă nu ar fi scris niciodată această piesă. Mi-a spus că cea mai frumoasă zi din viața sa este ziua aceasta în care pleaca din Romania, dar, în timp ce se îndrepta spre aeroport să ia avionul spre New York, l-a călcat un camion. Nici măcar nu a mai aflat ca Victor Mincu a recunoscut că adevăratul autor al piesei Steaua fără nume este Mihail Sebastian. Victor Mincu a mărturisit aceasta dupa ce s-a convins că nemții, împreună cu Horia Sima, pur si simplu nu mai au cum sa revină în București. Dar deja era prea tîrziu. Mihail Sebastian nu mai era în viață. El plecase spre America în care nu va mai ajunge niciodată și părăsise România din care nu va pleca nicicînd.” Jocul nu se oprește la multiplicitatea personajelor, care intră și ies din carnea rolurilor lor, dar și la îmbogățirea și reformularea prin textualism: Leni este cea care visează că “tipul ală din America, Dumitru Solomon și Dumitru Crudu vor insista foarte mult asupra acestui fragment din jurnalul tău unde tu povestești cum Camil Petrescu sau Victor Eftimiu au schimbat, brusc, macazul, laudînd noua putere. Poate, e mai bine să-l ștergi ca să nu le faci mai tîrziu probleme.” Haosul vocilor se potențează. Actorii, prin viața pe care o dau eroilor scenici, ambianța (lumini și decor), textul, toate se armonizează spre macro-semnul teatral, un conglomerat de forme și contururi semnat Sapdaru, Crudu, Solomon. Chapeau! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate