Tema fundamentală a volumului „Dincolo de zid” (Ed. Ramuri, Craiova, 2005) este definirea / redefinirea actului de creație în ipostazele sale primare, nesofisticate, demersul liric despuiat de orice fel de inutile meandre stilistice ducând cu gândul la un intens proces de decantare imagistică.
În plan metaforic, zidul are nu numai semnificația de îngrădire, izolare acustică, delimitare egocentrică a propriului univers de cele cotangente, nu înseamnă numai imposibilitatea comunicării, refuzul ei, ci și, prin transfer ideatic, un mod de a trasa granița dintre teluric și astral; împrumutând conotația „paginii albe” (expectativa demiurgică), el devine locul sacru unde poetul îl poate întâlni pe Dumnezeu (întâlnire condiționată de recâștigarea unei inocențe de copil, singura în măsură să permită gesturi arhetipal-ludice) : „cu spiritul înălțat / pe vârful picioarelor / mă uit peste zid / peste pagina lui albă / să-l văd pe Dumnezeu / un copil jucându-se / în iarbă” („dincolo de zid 1”).
Cu un firesc ce derivă din esențializarea gândirii, Ion Maria continuă panteismul de tip blagian, fuziunea creatorului cu realitatea divină bazându-se pe o meditație profundă asupra imanenței teiste : „umblu și eu pe aici / pe pământ / prin trupul lui Dumnezeu / umblu cum umblă / lumina prin ape / puțin obosit / puțin schimbat / fără să simt valurile / bătând / sus pe creasta cerului / umblu și eu / un cui / care-și caută crucea” („umblu pe pământ”).
Risipei în sensul adânc al universului, în nemărginirea lui confiscată aparent de oameni, cenzurată, în subsidiar, de conștiința păcatului adamic, i se opune claustrarea, autolimitarea într-o realitate eviscerată, „la limita unde zidul / devine cer”, în care poetul, cuprins de-o stare abulică vecină cu atât de invocata „stare de vid” a creatorului modern, își contemplă propria lipsă de sens : „trăiesc aici unde / tristețea este curcubeu / de sentimente / și ia pentru sine totul / iar mie nu-mi lasă / decât un zid gol / pe care cineva / a desenat / un copil / fără inimă” („trăiesc aici”).
Latura sacrificială a actului de creație revine obsesiv, fie că poetul îi valorizează semantica punitiv-amenințătoare („sub asfalt cei ce n-au fost visează / la poetul ce construiește imperii de ceață / cuțitul – pus de nu știu cine – la gât mi-a / rămas / cu el acolo îmi caut o voce / îmi caut un glas” – p.6), fie că se focalizează pe dualitatea spirit / materie, cu învingerea părții carnale și fuzionarea mistică între categoriile estetico-filosofice esențiale : „poezia e o dezgolire / o scoatere a sufletului / din teaca lui de carne / cum ai scoate un cuțit / pentru a face o crimă / așa se scoate sufletul / și se înfige / în frumusețea lumii / până la sfâșiere / până la sânge / până ce sufletul / și frumusețea / totuna vor fi” („poezia e-o dezgolire”).
Pe aceeași idee a dualității spirit / materie, în varianta spiritual / carnal, poetul, pentru a crea, trebuie „să se extragă din om”, să părăsească învelișul provizoriu și damnat, numai astfel putând să acceadă la starea de grație, la harul divin : „noaptea / când nimeni nu mă vede / rușinat / mă extrag din om / și mă transform / în poet / atunci Dumnezeu / îmi pune cerul deasupra / ca pe-o palmă protectoare / și mă ține aprins / cum ține aprinse lumânările / de sărbători” („extragerea din om”).
Scrisul nu este numai catharsis, ci și integrare în corpul mistic, astral, al divinității, ridicarea la dumnezeire presupunând acea intensitate a trăirii pe care numai erosul în starea lui genuină o mai poate genera : „când scriu / o poezie / sunt la fel de aproape / de Dumnezeu / ca oricine scrie / o scrisoare / de dragoste” („când scriu”).
Textul poetic are o existență secretă, independentă de a creatorului său, singurătatea lui trimițând la semnificația de originalitate, de unicitate, dar și la absurdul tragic al lipsei de legătură, de comuniune între om, creația sa și univers : „în lume / fiecare text / e singur / cum singur este / orice om în univers” („singurătate”).
Definițiile metaforice ale poeziei se axează fie pe un biologic în autogenie permanentă („pentru mine poezia este / o prelungire / a corpului / precum unghiile / așa și poezia / va crește din mine / și după ce eu / nu voi mai fi” - „prelungire”), fie pe o viziune diafan-angelică a paradisului promis : „poate că poezia / nu este decât ultimul / test / la care Dumnezeu / ne supune / înainte de a ne transforma / în îngeri” („speranță”).
Conotată ca „sfâșiere” și „rană”, poezia rămâne în câmpul semantic al sacrificiului, în plus apărând imaginea nisipurilor mișcătoare, ca expresie a lipsei de certitudini a creatorului în raport cu rezultatul eforturilor sale : „poezia – sfâșierea / din catapeteasma sufletului / rana din mijlocul hârtiei / citind-o te arunci / în nisipurile ei mișcătoare / și te scufunzi încet / încet / precum lumina în perete” („poezia”). „Scufundarea” poate semnifica o pierdere difuza a propriei identități într-un spațiu poetic sacralizat, dar conotația ei fundamentală este de moarte și, prin ea, de recâștigare a esenței spirituale și de ascensiune cosmică.
În ciuda percepțiilor senzoriale adesea acute („stau cu nervii / ieșiți afară mult / de sub piele / să simt orice adiere / a vântului / orice trecere / a lui Dumnezeu / prin lume” – „cu nervii la vedere”), Ion Maria se menține pe linia unui lirism meditativ-desuet, transformându-și poemele în metafore cuminți ale obedienței sale față de divinitate. Așteptarea și joaca („aștept mereu în camera mea / un Dumnezeu ce nu mai vine / îl aștept și-l desenez / în joacă”) devin rareori tensiune, încărcându-se aproape electric cu ostilitatea frustrării, tonul se timbrează emotiv anunțând răzvrătirea, numai că imprecația argheziană nu intră în structura intimă delicată a poetului craiovean și ceea ce putea să devină desacralizare de tip romantic rămâne doar în intenție, revolta postmodernistă eșuând în resemnare și amărăciune: „aștept un Dumnezeu din alt veac / nici nu știu dacă va fi în stare / să se adapteze lumii postmoderne / ori dacă oglinda și camera mea / vor fi suficient de mari / pentru mustața lui uriașă / cum numai un Dumnezeu întâmplător / și timid poate avea” („așteptare”).
Prea echilibrat și cu o grijă aproape pedantă pentru elaborarea discursului poetic, Ion Maria încearcă o depășire a propriei structuri, o ieșire din matricea personală, vizualizându-și sufletul într-o suită de imagini-afirmații metaforice, gradate până la „strigătul furios”, dar puțin convingătoare, deoarece se diluează într-o gestica pioasă și se întorc spășite la semantica luminii: „sufletul meu e omul plângând / singur pe-o bancă / sufletul meu e strigătul furios / aruncat spre cer de un poet / fără destin / sufletul meu e rugăciunea / ce singură în biserică stă / lângă o lumânare aprinsă / poate de sufletul meu” („sufletul meu este”).
Funciar duios, chiar și atunci când se simte golit de sens și de har, trăind uneori dramatic incapacitatea de a se mai automistifica, Ion Maria îmbină sentimentul eșecului cu o înțeleaptă resemnare în fața propriului destin; depășirea stadiului de copil înseamnă nu numai pierderea inocenței și a percepției fantasticului, ci și îndepărtarea de esența mistică tutelară; ceea ce rămâne este o nevoie de echilibru și de armonie care implică dragostea nu ca scop, ci ca măsură ; „versurile mă țin vertical / ca pe-o bătrână / rază de lumină / inima mea bate acum / ca un clopot / într-o biserică / nu mai am nici o iluzie / sunt poet / pun lumea în balanță / și / cu dragoste / o judec” („fără iluzii”).
Pentru Ion Maria, poezia este nu doar expresia unui spațiu interior esențializat, nu doar o modalitate de comunicare cu semenii și cu Dumnezeu, ci și unica posibilitate de a uni planul terestru cu cel astral, de a-i reda primului semnificația sacră pierdută: „din timp în timp / neașteptat / poeții își opresc / respirația / apoi fac mari semne / pe cer / ca Dumnezeu / să nu uite / de unde / să reînceapă / lumea”.