agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-25 | |
Pentru cititorul european, ceea ce se întâmplă în „Jurnalul unui bătrân nebun” (Editura Univers, 2007) contrazice toate regulile nescrise ale comportamentului sociouman, în primul rând pentru că o anume stare de normalitate a bătrâneții, conotată ca vârstă a înțelepciunii, a meditației, a „așezării” sfătoase, în roman este complet distorsionată. Statutul ontic al personajului pricipal este modificat în funcție de un cod greu de acceptat: Utsugi Takosuke reacționează, cultural, mental și biologic, într-un mod atipic. Produs al unei civilizații străvechi, rafinate, personajul îmbină gesturile șlefuite cu defazări de tip modernist, din refuzul de a-și accepta decrepitudinea, declinul fiziologic și biologic. Jurnalul pe care-l scrie relatează trecerea progresivă de la luciditate la simularea nebuniei într-o perioadă de numai câteva luni (16 iunie – 18 noiembrie), boala fizică antrenând schimbări de ritm mental și de atitudine: „Știu foarte bine că sunt un bătrân urât și cu riduri. [...] Dacă îmi închid gura, buzele devin plate, iar nasul îmi atârnă până la bărbie. Nici maimuțele nu au fețe atât de hidoase. Cum ar putea vreodată cineva cu o asemenea față să spere că va atrage vreo femeie? Totuși există un anumit avantaj dat de faptul că o figură ca asta îi descumpănește pe oameni, îi convinge că sunt un bătrân care știe că nu poate pretinde o astfel de favoare. Dar, cu toate că nu am dreptul și nici nu sunt capabil să-mi exploatez avantajul, pot să stau lângă o femeie frumoasă fără să trezesc suspiciuni. Iar ca să-mi compensez propria incapacitate, pot s-o fac să se implice într-o relație cu un bărbat chipeș, să fac întreaga căsnicie să plonjeze în haos și să mă bucur chiar de asta” (p. 22). Căsnicia pe care Takosuke o pune în primejdie este cea a fiului său. Într-o prima fază, încurajează relația dintre Satsuko și Haruhisa, un nepot mai îndepărtat, în speranța că-și va putea satisface înclinațiile pervers-voyeuriste; cum cei doi tineri preferă sexul fără martori, bătrânul de 77 de ani își ispitește nora cu bani și cu daruri scumpe, pentru a obține mici favoruri: „M-am grăbit să fructific la maximum această șansă de a-i atinge tălpile goale”, afirmă el cu seninătate, pentru ca, de la acest gest, să dezvolte o întreagă strategie a excitației și tensiunii sexuale.
Vocea auctorială este practic inexistentă, naratorul-personaj își expune cu cinism concepția de viață, tributară hedonismului și, cumva, înnobilată de atitudinea estetică în fața lumii. Satsuko este iubită pentru că este frumoasă, ea reprezintă un ideal pentru bătrânul putrifiat de cultură, educat și suficient de înstărit ca să-și permită cheltuieli extravagante: o mașină Hillman, un diamant ochi-de-tigru, obiecte de artă scumpe, aranjamente florale costisitoare etc. Nici familia, nici asistenta medicală personală, nici echipa de medici întotdeauna la dispoziția lui Takosuke nu cred că ar fi necesar un control psihiatric; se mulțumesc să trateze trupul bolnav, considerând comportamentul aberant ca pe o manifestare secundară a bolii fizice. Relația dintre părinți și copii este una de neimplicare: în ziua când îi refuză fiicei sale un împrumut de 20 de mii de yeni pentru rata apartamentului, Takosuke îi face cadou nurorii aceeași sumă, dar ca să-și cumpere o poșetă, iar soția bătrânului privește situația fără să se crispeze și fără să-și susțină în mod deosebit fiica. Ideea de bază a bătrânului este că „oamenii trebuie lăsați să facă ce le place” (p. 23) și să plătească pentru plăcerile lor. Takosuke vorbește cu calm despre „viața sexuală a unui bătrân impotent – chiar dacă ești impotent ai un fel de viață sexuală” (p.8), pasiunea lui pentru Sakosuke exprimându-se întâi reticent – ușoare atingeri, plăcerea de a mânca resturile rămase în farfuria ei la restaurant, satisfacția de a o pândi atunci când face duș și de a o surprinde goală etc, pentru ca apoi să se transforme în obsesie. Personajul are un fel de sinceritate crudă, un mod aproape chirurgical de a (se) tăia în carne vie: „Așa că nu îmi doresc câtuși de puțin să mă agăț de viață și totuși, cât timp sunt în viață, nu pot să nu mă simt atras de sexul opus. Sunt convins că voi ramâne așa până în momentul morții. Nu am vigoarea unui bărbat cum era Kuhara Fusanosuke, care a reușit să fie tată la nouăzeci de ani: sunt deja complet impotent. Chiar și așa, pot să mă bucur de stimularea sexuală în tot felul de moduri distorsionate sau indirecte” (p.22). Takosuke este prea cultivat ca să nu recunoască existența unui cod moral – nu în totalitate diferit de cel pe care-l acceptă cititorul european: „Să zicem că mama ar fi știut că fiul ei Takosuke, născut în 1883, este în viață astăzi, că e atras cu nerușinare de o femeie ca Satsuko – de nepoata ei, adică, de soția propriului ei nepot – și că găsește plăcere în a fi momit de ea, sacrificându-și chiar nevasta și copiii ca să-i câștige dragostea! Și-ar fi putut imagina că acum, la treizeci și doi de ani după moartea ei, fiul ei avea să devină atât de nebun, și că o asemenea femeie avea să intre în familia noastră? Nu, eu însumi n-aș fi visat niciodată că așa va fi...” (p.80). În ciuda acestor procese de conștiință, decăderea personajului progresează până la limita fragilă dintre normalitate și nebunie, într-o scenă memorabilă: „Satsu!, am țipat. Mă doare! Nu mă prefăceam. Un țipăt ca ăsta nu iese dacă nu te doare de-adevărat. Dacă doar aș fi mimat, n-aș fi produs niciodată un efect atât de realist. Mai întâi de toate, era prima dată când o strigasem Satsu, atât de direct și de intim, și totuși era ceva cu totul spontan. Lucrul ăsta m-a făcut extrem de fericit. Eram fericit, în ciuda durerii. Satsu! Satsu! Mă doare! Acum chițăiam ca un copil răsfățat. N-am făcut-o intenționat, vocea mea a luat în mod natural acest ton. Satsu! Satsu! Satsu! Pe când o strigam iarăși și iarăși, am izbucnit în plâns. Lacrimile mi s-au prelins pe obraji, mi-au curs muci din nas, mi s-a scurs salivă din gură. Chiar am urlat – nu era un rol, în clipa în care strigasem Satsu devenisem din nou un copil neastâmpărat și indisciplinat. Am urlat și am plâns fără să mă pot controla, în acel moment nu mai puteam să mă opresc, chiar dacă aș fi încercat. Ah, poate că am înnebunit de-adevărat! Poate că ăsta e sentimentul pe care ți-l dă nebunia. Am urlat încontinuu. Nu-mi pasă dacă chiar sunt nebun, nu contează ce se întâmplă cu mine – acestea îmi erau gândurile, care însă, apoi, au făcut loc – și mai rău – unei bruște frici de nebunie, vecină cu panica. După aceea, e clar că a devenit un rol: am început să mă străduiesc să imit un copil răsfățat” (p. 103-104). Pasiunea obsesivă pentru Satsu ia treptat cote alarmante, pe măsură ce și boala fizică se agravează: durerea generalizată, imposibilitatea de a se deplasa și începutul de paralizie determină o încercare disperată de a muta dominanta afectivă de pe durere pe plăcerea de a o privi și de a o atinge pe soția fiului. Tatăl ajunge să-și imagineze mai întâi, apoi să pună în practică o blasfemie: inspirat de tradiția ca drumul spre templu să fie marcat cu „pașii lui Buddha”, își alege un loc de veci și încearcă să copieze, după un procedeu chinezesc foarte complicat, tiparul picioarele lui Satsuko, pentru a comanda o piatră de mormânt sculptată după acest tipar: „La început am avut de gând să-mi ascund intențiile față de Satsuko. M-am gândit că e cel mai bine să nu o las nici măcar pe ea să afle care e ultimul meu plan: să mi se sculpteze în piatră urmele picioarelor ei, în același stil cu urmele lui Buddha și să fiu îngropat sub acea piatră, sub piatra mea de mormânt, piatră de mormânt a lui Utsugi Takosuke. Cu toate acestea, ieri m-am răzgândit brusc și m-am hotărât să fiu sincer cu ea. De ce am făcut-o? De ce am avut încredere în Satsuko? Unul dintre motive este că am vrut să văd cum va reacționa [...] Apoi, după ce voi muri, ceea ce nu se va întâmpla peste prea mult timp, se va trezi gândindu-se: bătrânul nebun se odihnește sub frumoasele mele picioare și chiar în acest moment eu calc deasupra oaselor bietului bătrân” (p 139-140). Romanul lui Junichiro Tanizachi, redactat sub forma unui jurnal, pare o pledoarie pentru dreptul ființei umane de a avea o viață afectivă intensă indiferent de vârstă. Ceea ce se înscrie în linia truismelor devine dramă și caz patologic deoarece sunt spulberate valori morale unanim acceptate, cea mai importantă dintre ele fiind calitatea relațiilor de familie. Cititorul nu va fi șocat de faptul că un bătrân de 77 de ani se îndrăgostește de-o tânără și că face gesturi nesăbuit-adolescentine pentru cucerirea ei, ci de faptul că această tânără este nora distinsului domn, iar familia, printr-o complicitate greu de înțeles cu mintea europeanului, încurajează, în scopuri „terapeutice”, această extravaganță. Satsuko are binecuvântarea soacrei, a soțului și a medicilor să stea în preajma lui Takosuke, cu condiția... să nu-l excite prea tare. În Europa s-ar fi recurs, mai simplu, la un psihiatru, dar autorul a preferat să înfățișeze o galerie de personaje antipatice, produse degenerate ale unei civilizații străvechi ce începe să piardă teren în fața achizițiilor moderne. Junichiro Tanizachi nu-și invită cititorul la satisfacții de ordin stilistic, ci, prin accentul pus pe conținut, îl implică într-o inevitabilă judecată de valoare de ordin moral. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate