Îl citesc pe scriitorul Marcel Mureșeanu de ani buni, vreo șapte-opt la număr, când, la întâlnirea cu unul din volumele domniei sale, versurile m-au uimit și mai ales, impresionat, cu densitatea și varietatea lumilor paralele întâlnite printre cuvinte, căci firescului petrecerii unor istorii revelate publicului cititor, cu maturitatea unui epic poetic, curat și descriptiv i se alătură acuratețea și tehnica verosimilului păstrând specificul întâmplărilor din lumea reală. În iscusința agerimii observațiilor sale, scriitorul contemporan, autor al celor 20 de volume de poezii și proză* va fi mereu tentat de posibilitatea transpunerilor pluriunghiulare, jonglând cu ipostaze ale ludicului, ce deconspiră nesfârșite irizații de sensuri și trimiteri culturale, mitice, livrești sau contemporane, încondeiate cu o fină artă poetică a epicului, de o autentică și certă valoare literară.

În lectura ce a urmat mi s-a conturat printre rânduri percepția unui portret de autor și intrând în jocul pe care însuși poetul îl propune cititorilor săi, mărturiesc că aș dori să-l surprind pe scriitorul clujean în momentul facerii unui poem, ca în același timp să pot observa cum se scrie întâmplarea ficțiunii, consemnată atât de natural și autentic, în versuri. Azi mă aflu cu Patima recunoștinței* în palme, volum în care îl recunosc pe același autor spunând povestea lucrurilor, în aparență mici, dar mari ca însemnătate, cu același ludic inteligent și matur, în proaspete sau insolite ipostaze. Prin urmare, aș dori să observ în realitate această plăcere a poetului de a jongla cu obiecte, întâmplări, concepte, cuvinte, dictonuri ori cărți sau mergând mai departe, aș vrea să privesc cum acestea toate îl asaltează pe poet, dau buzna peste el și nu se liniștesc decât atunci când sunt imortalizate în coala scrierilor lui. Atunci când este personaj, Marcel Mureșeanu se așează cu un condei la masa creației și începe să construiască poemul iar obiectele din apropierea lui, nu doar că vor prinde viață, dar vor trăi alături de cronicarul istoriilor petrecute, scene inedite sau ipostaze demne de memorat: "Am ajuns să înnod / o coadă de câine cu limba / atât sunt de supărat / că-mi dispar din casă lucrurile mici / din ce în ce mai mici! Dispar mai ales acelea / despre care nu știam nimic / numai absența lor stranie / îmi dezvăluie existența lor incontestabilă" (Oroarea la un moment dat), "Mi-am găsit numele în calendar / bine ascuns înr-o zi de decembrie. / N-am nici o legătură cu el / nici n-am bănuit că-i acolo, / ca un clop vechi!" (Jurnal de nomad), "Toate culcușurile pe unde trec / îmi iau măsura / pentru când mă voi întoarce altul. / Coagulat, ca un șarpe negru, / sângele zilei se-ntinde pe drum." (Călătorii I), "Iată de ce râd în amiaza mare / când se trag în praf porumbeii / ca într-o fumurie ciocolată: / fiecare moarte-i caraghioasă!" (Stare de urgență), "Fluturele de pe timbru și-a luat zborul / și astfel scrisoarea mea n-a mai ajuns la tine / poștasul a zis: scrisoarea e nulă, / fără fluture nu valorează nimic! / A clocotit ceva în poștaș / și a aruncat-o la foc. / De fapt, ce ți-am scris eu acolo / nu era atât de important / îți spuneam că-ți las prin testament / toată dragostea mea / și că iar am scăpat trenul / sub care voiam să mă arunc." (Epistolar), "Din când în când / cineva îmi pune mâna la gură. / Cenzura! veți zice. / Aș! E dragostea, batiușca / venită de peste mări și țări / să asiste la bătrânețele mele! (Dependent de polen) , În locul meu, umbra mea / s-a urcat pe cruce. / Eu stam așa întins pe iarbă / ca un covoraș de Ianina, / nu mai știam ce se întâmplă / pe ea o urcaseră acolo / pe scară cu șapte fuștei / pocnea scara, au așezat-o frumos." (Despre umbrire), "În fiecare dimineață / când ești acasă și vrei să te rogi / diavolul rașchetează parchetul / cu un etaj mai sus!" (O râșniță veche), "A înnebunit fierul de călcat / fuge după mine prin casă / cu talpa roșie ca focul / nu se lasă până nu mă dezbracă / de toate hainele." (Imprudențele unui fier de călcat), "Ai un fund de ochi dublu / ca o valiză de diplomată, / zice îngrijorat doctorul, / mai bine ai avea o scară interioară, / aș putea urca în capul tău / să fac puțină curățenie" (Doctorul și cistercianul), "Ești melc, mi-a zis, / îți vor crește coarne, / din clipa asta ești melc, dacă vrei! / Vei umbla cu casa în spate / ești melc și vei avea un motor / ce va merge cu gelatină / va trece timpul prin motorul tău / și se va moleși." (Cel ce face melci), "E dromaderul umbrei mele acesta, / dați-i să bea sânge / și-l va preface în apă / pentru setea voastră!" (Cale întoarsă), "Aici ar fi trebuit să mă opresc / zic fragedei meduze a brumei de toamnă, / să mă leg de stâlpul casei / și să nu mă mișc până trece iarna" (Despre amăgire și păsare), "Mică și fragedă e făptura / ce trece prin ferestruica acului / și nu-i atinge marginile! / Vântul Matteo o vede și se oprește / înainte de a-i mișca rochia albă, de bal, / gulerul cu franjuri și papucii de safian." (Poate vântul Matteo).

Remarcabile sunt, de asemenea, momente ale poeticii lui Marcel Mureșeanu când incipitul are un ton absolut firesc dar continuă, sărind, imperceptibil, aproape, în spații ficționale, pe care demiurgul poeziei le controlează și le prezintă în final, într-o lumină cu totul neașteptată: "O floare ca un canin alb / răsărită în gingia roz a prăpastiei! Mă aplec, îngenunchez / dar n-o pot atinge / amețeala adâncului / e singura ei formă de apărare. / În spatele meu, soarele, gata să mă arunce la vulturi." (De primăvară), "Ziua de mâine nu știe / decât să amenințe, / la lecția asta a ajuns ea" (Lampa din fereastră), "Gheorghe taie freziile adormite… / Cocoșul de Tablă știe tot despre el: / cum iese noaptea din casă / c-o sabie de lemn în mână / și atacă puii de vânt. / O să vă omor! strigă el / dar glasul nu-i umple gâtlejul / decât până la mijloc. / Omul stă la oraș, pe o ramură / are în el un clopot de lemn" (Fereastra dinspre eșafod), "Se anunță o nouă vânătoare de ciori / vor cădea cu miile. / Pe moarte se bazează viața! / strigă vânătorii la luna noiembrie." (Cârdul), "Îl vedeam eu cu ochii mei / cum se prinde / cu ventuzele ultimelor silabe / de peretele de sticlă al Templului" (Lungul drum).

Salturile de la universal la particular în amploarea imageriei și ipostazele construite sunt inedite, indiferent dacă poetul străbate istorii deja scrise, încercând recompunerea unui adevăr dosit într-un ungher inaccesibil până odinioară cititorului, așezându-i adevărului alți ochi, ce observă și prezintă faptele: "La Avalon, la Avalon / acolo stătui o rană în piept având / de unde-i rana nu mai știu / doar vârful lăncii îl păstrez. / Cu flori de măr m-au vindecat / și-n minte vracii mi-au adus / tot ce pierdusem în războaie / doar umbra de pe țărmul mării / și pe stăpânul ei nu-i recunosc" (La Avalon), "S-a rupt cu mine patul lui Procust. / De-abia-l închiriasem. / Ce mă fac dacă dimineață / vine prostul și găsește patul rupt? / Noapte cu lună plină și dulce / n-am dormit deloc, m-am zbătut / când pe-o parte când pe alta" (Moartea lui Procust), "Cine e nimfa aceea / ce mereu ni se arată înainte de moarte, / zeița căreia vântul din Tracia / îi acoperă fața cu frunze / ce pe dată iau foc / și fumul, cenușa / ascuns îi țin chipul" (Victoria decapitată), de asemenea și în "Thriller" sau în "Singurătate la Spandau".

Față de volumele anterioare, în "Patima recunoștinței", Marcel Mureșeanu își îndreaptă discursul poetic mai mult spre ezoterism, acceptând tentația fenomenului transmigrării și ducându-l chiar mai departe, spre dezintegrare și recompunere spiritual-obiectuală. Poetul nu se sfiește să vorbească deschis despre sufletul lui, însă nu din perspectiva afectelor simpliste, ci dimpotrivă, conceptualizând extrem de fin sufletul și în general fenomenul metempsihozei, atribuind în același timp creațiilor cuprinse în volum o dimensiune spirituală, gnostică, în care trupul nu are decât rol de înveliș carnal al adevăratului sine. Personificată, entitatea spirituală participă în mod firesc la evenimentele ce decurg în rândurile unui poem: "Sufletul meu se va reîntoarce oarecând / la această masă. / De pe acum îl învăț rugăciuni / și oratorii, răbdarea cerbului / până-i cresc coarnele" (Oare când), "Iată trupurile noastre, / două cădelnițe goale, / și deodată din ele iese fum de tămâie! / Locuiește cineva acolo! zic toți / lăsându-se înșelați de ceea ce aud / și unda invizibilă e ca o cenușă / ce stă laolaltă / neprefirabilă!" (O dragoste lungă), "După o lungă gestație a sufletului / în trupul meu trecător, / mai gros peste mijloc, / ca o monoxilă, ca un fus, / sosește ziua nașterii. / Plină de grație este ieșirea lui / Printr-o deschizătură a cerului / o mână se-ntinde și-l prinde de moț" (Compunere), "Scriam cu stoluri de păsări / eram folosit la dezalcătuirea lucrurilor. / Apoi sufletul și trupul mi s-au întors / și a fost bine, / ca o casă cu acoperiș eram iarăși." (Călătorii III), "Am fost duh și mânia forțelor oarbe / n-avea putere asupra-mi, / de fiecare dată când mă întorceam / în trupul meu tânăr / dormeam dus până la sturzul de dimineață / ca prin vis îmi aduc aminte / urma puștii de sub pelerina albă!" (O turturică), sau ipostaze ironic-ludice în "Fuga cu zeii", "Cu cosmobuzul", ș. a. Însuși gestul de a intra între copertele lecturilor, de a se așeza în unghiuri perspectivale diferite și a rescrie în acest fel subiectul este dovada transmigrării și a transpunerii poetice în momentul livresc la care se face trimitere. Dincolo de fragmentele ce stabilesc gnoseologic dihotomia suflet-trup se întrevede și aceea numită spirit-trup, când vocea poetică, fie personaj grăitor al discursului, fie participant, va vorbi cu personificările obiectelor și a entităților, dintr-o postură insolită, excelent transpusă și empatică lor - acesta fiind unul din momentele saltului spre ficțional al poemelor lui Marcel Mureșeanu.

Ar fi multe de spus despre jocul percepției de sine, atunci când vocea poetică se dorește a fi cea a autorului sau felul în care se autoportretizează ca prezență fizică și spirituală în poeme, dar voi lăsa cititorii să descopere aceste tablouri inedite, spunând doar că Marcel Mureșeanu nu se dezice nici în acest volum de obiceiul căutării și a scrierii adevărului, spus în alt mod decât cel pe care îl cunoaștem sau l-am intui, la suprafață, ingenios și insolit.

În spatele ficțiunii sau al poveștilor iscate la lumina cunoașterii posedate de poet, volumul este o lecție de viață spre a ne opri și în calea, ignorată, adeseori, a însemnătății lucrurilor mici, în aparență derizorii, ce poartă adevărate povești demne de a fi descoperite, într-însele. Iar acesta ar fi chiar timpul prezent, în care, inepuizabil, Marcel Mureșeanu, încă se redescoperă pe sine, în prezența spiritului multiplu și a trupul său, recompus în cer: "Mereu voi vorbi despre mine / ca despre un necunoscut. / Trec prin durerile cele mari / ale neputinței de a schimba lucrurile, / zornăi o dată cu lanțul, / toți zornăim o dată cu lanțul! / Asta n-ar trebui să mă liniștească / dar tocmai atunci mi se năzare / că aud un sunet nou, / că altfel mă atinge, decât până acum, / veriga de lângă mine. / Lung este șirul ispitelor / și nici măcar moartea nu-i sigură / împotriva ei se ridică / ura celor însetați de ea! / De aceștia nu va putea scăpa. / Mare-i puterea Lor!" (Primăvară la Praga). De aceea, în locul încheierii succintei prezentări a volumului Patima recunoștinței voi lăsa Poezia să trimită la autor, la viață, la lucrurile sau înfăptuirile simple, la reflecție și din nou la poezie, invitând la lectura acestei cărți ce aduce în plus față de obiectualitatea precedentelor și o superbă tentație a metempsihozei, lăsând spiritele libere să viseze, să migreze și să trăiască: "Sunt ceara pe care fiecare zi / își pune pecetea, / încât nu mai e loc pe trupul meu. / Sunt ca acel cojoc cu flori / pe care un artist nebun își coase viața. / Cei ce mă caută nu mă cunosc, / se uită lung și admirația din ochii lor / îmi întunecă judecata. / Mă gândesc să le spun cine sunt, / dar tocmai atunci printre noi / se strecoară miriapodul. / Trecerea lui neanunțată durează încă." (Miriapodul)



Adina Ungur
august, 2006














Notă:

*Coperta a 4-a a volumului de versuri Patima recunoștinței, Ed. Casa Cărții de Știinșă, Cluj-Napoca, 2006, conține o prezentare a titlurilor volumelor anterioare, realizată de Irina Petraș:

Pe urmele titlurilor sale succesive, îl descopăr pe Marcel Mureșeanu așiduu al prejmei și al depărtărilor, mereu de față, deși săgetător capricios și călător în insomnii. Hărțuit de texte și de întuneric, dar știind să le schimbe, ca un neguțător de soi ce se află, pe monede și monade, se află în bune, prelung degustate relații cu amurgul și cu trecerea. Pregătit pentru a greși, dar și pătruns de patima recunoștinței, e meșter în ale prieteniei și îmblânzitor de orbiri și ispite, asupra cărora veghează din cele opt unghiuri ale perspectivei sale cuprinzătoare.


(Articol apărut în Revista de cultură clujeană "Orașul".)