„Lupa înmiresmată a inimii” percepe realitatea și o transfigurează, imaginile despre lume însemnând un „mai mult”, o supradimensionare olfactivă, o sinestezie ce decurge din obișnuința de a vedea nevăzutul și semnificația lui nebănuită: „Pământul e încă deschis / Brazdele lui de o parte și / Alta ale mormântului stau // Mărturie pentru fosta vreme / A imaginilor despre lume / De obicei în aceste momente vântul smulge / umbrele sau ridică / gulerul paltonului // - te văd mai mult decât oricând / prin lupa înmiresmată a inimii”. Poemele din „Cartea ruptă” a lui Ion Stratan (Editura Premier, 2005), subintitulate „Pe marginea ultimei prelegeri a lui Martin Heidegger (26 mai 1976) - În fața mormântului deschis” sunt un monolog adresat, punctat de interogații retorice („Unde zac partiturile, cărțile / în ce depozit de cărbune? // unde urcă imaginile și paginile / Din pivnița Infernului în Purgatoriul / simțirii cu ochi încondeiați ca ouăle de Paște? // - În Paradisul Înțelegerii // Pe ce horn resfirat în trei nouri / Iese Santa Claus cu sacul plin / De jucării furate din camera copiilor?” - 2), în care trecerea, instalarea în eternitate și detașarea de eul de țărână, de pământ, „dușmanul popoarelor” (3), se face cu o ironie resemnată: „Viața noastră este un podium pentru / Reginele Frumuseții, întotdeauna prea slabe // geluit, apăsat, denivelat – și totuși un podium // Timpul trece ca un glonte pe / la tâmple, sfâșiindu-ne gândurile // În rest, macaroane, Mercedesuri, / gumă de mestecat și eternul sex ca o / moară, la care merge ejusdem farinae” (4).
Categoriile estetice își schimbă substanța și modul de receptare, dar podiumul rămâne, ca o mărturisire a sensibilității extrovertite, care nu-și poate nega vanitatea. În cele 33 de poeme publicate postum, ‚noi” apare mai des decât „eu’, pentru că la Ion Stratan a existat întotdeauna o pluralitate de euri, semnificând nu dedublarea ori sciziunea, ci mărturisirea acestei nevoi de a exista „împreuna cu” și nu prin comparatie: „timpul nu e decât un orizont, o margine / de pădure dreaptă de unde așteptăm / să apară vânatul” (5). Motivul poetic al vânătorii – moarte și privirea lucidă, „direct în creier” antrenează o resemantizare a termenilor, vânatul, vânatorul și timpul supunându-se aceleiași condamnări premeditate, „tunetul”, venind dinspre o instanță supremă imanentă: „Ursul nu va veni, el dansează după / propria umbră // Ochii tăi privesc direct în creier // Poate vulpea, învârtindu-și șiretenia / ca pe mătănii // Vânători și vânați: - se aude un Tunet // pentru Tine sau pentru Mine?” (5).
Poemele aduc o viziune antropologică – omul rămâne în centrul universului, dar construit nu după chipul și asemănarea divinității, ci după „masca zeului”, după ceea ce este exterior, confecționat (deci artificial) cu scopul de a ascunde esența. De aici, sentimentul neliniștitor al realității care scapă percepției atunci când este vorba de latura ei metafizică, dar care își dezvăluie cruzimea sub aspect fenomenal, într-un joc al contrariilor: „timpul trece ușor când creierul / poartă o mască / Dar miile de morți, jafurile și emigrarea / sunt realități // - Așa cum lumea reală e o mască a Zeului // În spatele ei sunt priviri fără timp / sânge curgând din cascadă în cascadă / ochi smulși, mandibule frânte // ca un dor al florii de myosotis în / spitalele militare” (7). Între fenomenal și metafizic este o pojghiță de gesturi violente, un purgatoriu al rănilor nevindecate, al sufletelor desprinse din lăcașul lor și resfirate, împrăștiate printr-o entropie care a depășit limita suportabilității; în acest spațiu de tranziție imposibil de fixat între coordonate precise, vederea și rostirea nu se mai supun canoanelor estetice, ci adevărurilor militare, adică unei dirijări agresive spre partea mundană a realității: „Amândoi am văzut Frumusețea / - cea din cuvânt, din rostire, pe chip // Frumusețea cu buzele smulse, cu ochii crăpați / și obraz jupuit // De asta avuseserăm parte / De adevărul lor militar. // Spiritul, ca o algă posacă, se / resfiră aici, de unde // Nu putem percepe în voie piramidele / Sfinxul” (9).
Comunicarea fără cuvinte, limbajul trupului și al semnelor convenționale își pierde din muzicalitate, într-un anotimp incert, în care elementele naturale de decor au fost înlocuite cu o butaforie de umbrele trucate, cravate ridicate și margini ale hainelor: ele sunt singurii emițători dintr-un univers care și-a uitat valorile: „Acum chiar vorbesc: // ce am avut și ce vom avea vreodată / e numai ploaia // Umbrele, cravatele ridicate și marginile / hainelor gonite de vântul astral // Tu nu mai vorbești // - Și triviala prostime va zice că / mă dor degetele de la cărat cuvinte / acum, când picioarele / nu mai sunt atât de melodioase” (8). Prea des privirea poetului pătrunde dincolo de suprafața lucrurilor, dincolo de zgomotoasa împodobire festivă, dincolo de minciuna spoielii în culori strălucitoare și de realitatea de hârtie creponată a existenței, pentru a ajunge la frigul suprem, la momentul de maximă acuitate vizuală în care adevărul își dezvăluie, târziu și inutil, grozăvia: „În timp ce vorbeam, sub pământ / vaca divină scutura casa // Și frica din hârtie creponată vede / ce vede ochiul de miel în ciorba pascală // - Să te ferească Dumnezeu de sărbători / în ținutul acesta când plouă // Între miștocarii miilor de miliarde / cu mâinile lor murdare pe diamante, / tablouri, hoteluri // Am prins frigul” (12).
Al doilea ciclu al volumului, „Jucătorii de filme”, adună poeme ale revoltei, în plaje narative care sfârșesc în climax după enumerații ample: „Am să vă povestesc despre năpustirea în / case, despre învârtejirea suvenirurilor cu noroiul pe / bocanci, despre / înjosirea sufletului de către chipuri pe care noi le / considerăm idoli. Am să vă spun / despre Al Pacino, cel care considera degetele / nefăcute pentru scris, ci / pentru scobit în nas, acolo unde crede el că se află / Dumnezeu // Am să vă povestesc despre disprețul în fața / tragismului / din partea velelor murdare întinse ale expedițiilor unde / se îngroapă luna” („Îngroparea lunii”).
Tragismul discursului este alimentat de de acuitatea senzorială care intuiește fețele trădării și ale urâtului sub spoiala de mondenitate și de cultură: „Nu am învins, Vanessa, / nu am învins, Vanessa Redgrave // Pieptul nostru plin de sânge ghimpat / Nu a reușit dincolo să treacă // Zâmbetul tău e precum al narciselor / când se schimbă o argintie vază // Nu am învins nazismul sau / comunismul total // Zâmbetul tau trist, într-un café // La Paris, spune / că am fost dați // pe mâna lui Ceaușescu, apoi / a comuniștilor și acum a securității / de aceeași persoană” („Divinele rupturi”). Monologul este adresat unor staruri de cinema, deci unor întreținători de iluzie, cu personalitate de tip schizoid, pentru care cercul poate avea „patru fețe” ca expresie a absurdului și a angoasei dezvăluite de o uluitoare vedere telescopică. Mitul chitului se particularizează în ”rană”: „Valuri, recifuri, plaje, coctail-uri // Rana mea e un cuțit care se / răsucește într-o rană mai mare” („Un cerc cu patru fețe e poemul acesta”).
Ultimul ciclu, „Ilustrație cu stele căzătoare”, pornește de la descrierea fenomenalului, pentru a-l transcende prin intelectualizare și printr-o simbolistică ce înglobează onticul: „ E adunarea rămășițelor zilei, ale cuvintelor – cioburi / și cuvintelor pungi, unde unele încă respiră pe / trotuarele ude lângă magazine ori cafenele // (Picioarele modelelor splendid împletite) // Totul e o luptă între claunul ontic și / ontologicul grund de acvariu, unde / se înfruntă carnea cu scoicile // Din cioburile celor morți / Se reface supiera familiei” („Umbra regelui”).
Ultima poezie – de fapt ultimul mesaj al lui Nino Stratan către posibilii săi receptori – este unul metaforic, alăturând un termen ce implică o dinamică de tip inițiatic (numărarea) și un altul, din câmpul semantic al purității, rezultatul fiind expresia tragică a inutilității oricărui efort de stăpânire a realului: „Politrucul a spus: securitatea e o armată de ocupație – și apoi tăcu / prăbușit în sine, asemenea balenei Orca înghițind / o barcă plină ochi de pescari adormiți // El zăcea neînvins // ca o garoafă cu o cârpă la rădăcina petalelor // Ah, nelocuita spornicie a florilor // ...Și continua: esența religiei nu stă / precum sâmburele măslinei în mijlocul fructului // ...și așa mă zbat ca un pește pe uscat, până când / moartea mă va primi în valurile sale” („Cum ai număra zăpada”)