Matsuo Bashô


Karo-tosen este o veche zicală chinezească care dă expresie modului în care literații își concepeau și își apreciau preocuparea în China medievală. Ea a fost adoptată de cultura niponă și preluată de Bashô, părintele haiku-ului, pentru a defini atît prestația haijinului – autorul de haiku, cît și produsul ei – haiku-ul. Într-o scrisoare către unul din discipolii săi, Morikawa Kyoriku, scrisoare considerată ca un moment de închegare a concepției sale despre haiku, Bashô se mărturisește astfel: yo ga fuga wa karo tosen no gotoshi, “haikai-ul meu este precum karo-tosen, adică inutil”.

Zicerea este concepută ca o formulare ironică și metaforică: karo însemnînd un cuptor în plină vară, iar tosen un evantai pe timp de iarnă, gîndul te duce inevitabil la un lucru redundant, superfluu, parazitar. La ceva care nu se încadrează, prin inutilitatea, sa ordinii pragmatice a vieții și nici aceleia a înțelegerii. Ceva care, judecat după criteriile folosului, eficienței, justificării, se dovedește gratuit - deci fără valoare. Și, prin urmare, ceva care ne încarcă arbitrar și ne încurcă, ba chiar ne abate fără rost de la lucrurile serioase, urgente, necesare, presante. Este părerea condescendentă cu care cei mai mulți dintre muritori tratează lucrurile fără pondere și importanță. O floare, un amurg, trilul unei păsări, un nor bizar, de pildă, se bucură, în mod curent, doar de o considerație expeditivă, evazivă, ușor disprețuitoare. Frumusețea nu ține de foame. Poezia, și prin extensie literatura și arta, sînt socotite, în mentalitatea comună, doar inutilități prețioase.

Inutilitatea este văzută de obicei, și mai ales în înțelegerea occidentală, ca un fel de condamnare a celor ce sînt astfel gratulate. Or, ceea ce vrea să transmită proverbul chinez și Bashô însuși este de fapt o apreciere pozitivă, exigent nuanțată etic, e adevărat printr-o exprimare paradoxală, a activității creatoare și a rezultatelor sale. Acea gratuitate a inutilității este mai curînd un fel de noblețe a unui înalt diletantism, o generozitate dezinteresată a creatorului, o dispoziție sufletească deosebită a scriitorilor și a artiștilor care transcend lumea pămînteană și materială în care se manifestă cu precădere și aplicație „profesioniștii”.

Ar mai trebui remarcat faptul că haiku-ul este un gen de poezie care refuză principial împopoțonarea de orice fel. Ea nu exprimă nimic și nu se chinuie să dea expresie trăirii sau emoției autorului, nu folosește tropi de nici un fel, nu agreează prozodia și evită contorsionarea spunerii. În tristihul său, haijinul are o atitudine ostensivă, arată doar către ceva ce urmează să impresioneze cititorul. Cuvintele sale sînt de o simplitate și un firesc care frizează în același timp banalitatea și sobrietatea. Rostul lor este de a focaliza simțirea și în special privirea cititorului pe un fapt, un eveniment mărunt (și aparent fără însemnătate, trecut de obicei cu vederea) care însă îndeamnă la o atitudine meditativă și este urmată de o adevărată implozie în sufletul contemplativ.

Cele de mai sus le-am întîlnit expuse în editorialul revistei online THE MAGAZINE OF THE WORLD HAIKU CLUB, VOLUME 5 ISSUE 1 - SPRING/SUMMER 2005. Autorul dorea să reamintească celor ce scriu azi un fel de testament al înaintașilor. El începea abrupt: „Haiku-ul este un lucru fără rost, iar poetul care-l scrie un ins inutil. Această declarație ar putea supăra 99% dintre scriitorii de haiku. Sau cel puțin îi va copleși și îi va face nefericiți.”

Adresîndu-se astfel celor ce scriu haiku în afara Japoniei, numeric mult mai mulți azi decît cei din țara de baștină, el știa că se va confrunta cu prejudecățile unei mentalități adverse. Aceea a celor care, de cele mai multe ori, sînt doar veleitari ai scrisului și urmăresc să obțină prin intermediul său cele mai felurite avantaje reale sau închipuite.

Or, inutilitatea este văzută, în spiritul acelui karo-tosen, mai degrabă ca un fel de legămînt de castitate. Haijinul nu trebuie să urmărească prin ceea ce face interese personale, pragmatice sau pecuniare. Nu trebuie să vizeze interese politice și o creștere a puterii sale în comunitate. Așa cum nu trebuie să fie corupt nici de dorința excesivă de faimă pe care ceea ce scrie i-o poate aduce.

La fel de nocivă este credința că prin simplul fapt că scrii ai devenit un om deosebit. În afara unei autoprețuiri închipuite (și profund amăgitoare), această convingere lipsită de temei duce la formarea de grupuri elitiste, găști și clici care viciază comunicarea în interiorul întregii comunități a celor ce scriu.

În fine, există tendința idolatrizării scrisului și a transformării relației sale cu cel ce scrie într-un fel de iubire dementă. Acestei ispite, autorul îi răspunde așa: „Din păcate, și exact în același fel, pentru cei mai mulți oameni, se pare, că haiku-ul nu poate fi doar cu totul deosebit, extrem de frumos, seducător și misterios, profund și impenetrabil, inaccesibil și esoteric, ireal de dificil și, da, cu totul INUTIL.” Este un avertisment împotriva unei încrîncenări păgubașe atît prin efectele ei asupra scrisului, cît și asupra întregii vieți a celor ce se dedau în acest fel activității literare.

„Cu toate că haiku-ul este și trebuie să facă parte din modul de viață al cuiva, cel mai bine este să rămînă un mod de recreație.” Asta înseamnă să-ți păstrezi o anume eleganță și grație etică în ceea ce faci, să dai impresia că o faci cu degajarea necesară și nu pur și simplu necondiționat. Conștiința „inutilității, amatorismului, diletantismului” (ca opuse unui profesionism interesat) nu înseamnă neseriozitate și absența competenței, ci doar o dispoziție etică mai favorabilă creației pentru că manifestă o mai potrivă înțelegere a simțului libertății, umilității și onestității. Inutilitatea este, în acest sens, esența diletantismului. Și ea poate fi considerată drept cea mai prețioasă însușire a creatorului și totodată izvor al inspirației sale.

„Aceasta poate fi o noimă greu de digerat pentru occidentalii obișnuiți cu materialismul, logica și scopurile în toate cele. Inutilitatea haiku-ului trebuie să respingă materialismul, să găsească mereu ceva ciudat într-o lume ilogică și să se dedice unei activități fără nici un scop.”

Mai există o capacană în cale înțelegerii autonomiei esteticului. Valoarea în sine nu-i este recunoscută, dar este acceptat faptul că lipsa aparentă de valoarea poate fi compensată prin subordonare. Mai precis, esteticul are valoare cînd are efecte în alte domenii: este educativ, curativ etc. Cînd e pus să slujească, primește un reflex valoric și o luminozitate lunară – secundă. Este modalitatea posacă a seriozității care nu acceptă că omul este și joc, gratuitate, zădărnicie și că în asta își găsește firesc rostul existenței.

Poate că una din revelațiile esteticului este că sîntem pe acest pămînt și pentru a zădărî zădărnicia.


*

Textul de la care am pornit, în variantă românească, este acesta:

"UN LUCRU ZADARNIC ȘI O PERSOANÃ FÃRÃ ROST


„Doar o poveste despre un ciubăr, vorbele mele-s zadarnice” - The White Devil, II. i, 92, John Webster (1580?-1634)

Haiku-ul este un lucru fără rost, iar poetul care-l scrie un ins inutil.

Această declarație ar putea supăra 99% dintre scriitorii de haiku. Sau cel puțin îi va copleși și îi va face nefericiți. Totuși, ea este probabil cea mai obișnuită părere despre haiku și haijin din punctul de vedere al mentalității comune față de această mică formă de poezie pe care noi simțim că o iubim atît de mult. Uitînd-o sau ignorînd-o, veți deschide cutia Pandorei cu toate bolile care ar putea corupe haiku-ul și haijin-ul.

Ideal ar fi fost ca acest editorial să fie scris și citit în japoneză, căci o mare parte din nuanțele culturale și istorice ar putea fi pierdute în traducerea acelor cuvinte cheie drept „fără rost, amator, diletantism sau trecut”. Nu doar asta, ci și cuvinte englezești sunt ele însele impregnate cu înțelesuri și conotații deja stabilite, diferite de cele japoneze și care vor împiedica acuratețea înțelegerii. Cu alte cuvinte, cititorii ar putea citi ceva diferit de ceea ce s-a intenționat – un caz de lectură contrară scopului inițial. De pildă, în engleză, logic, ceea ce este „inutil” ar putea fi perceput deîndată ca ceva considerat fără valoare; „inutil” ar putea fi, prin urmare, o condamnare. „Amator” este un cuvînt urît. Ambele aceste cuvinte denotă în japoneză o dispoziție sufletească deosebită a scriitorilor și artiștilor care transcend lumea pămînteană și materială unde se manifestă „profesioniștii”. Această ascendență intelectuală a fost influențată de literatura tradițională în China medievală. Așa că, cititorii sînt avizați cel puțin să nu uite acestea cînd vor citi ceea ce urmează.

Karo-tosen este o zicală chinezească care a fost adoptată în Japonia, chiar dacă extrem de rar folosită și azi. Karo înseamnă o vatră vara și tosen un evantai iarna. Care-i folosul vetrei în toiul verii? Care-i folosul unui evantai în vitregia iernii? Zicerea ar trebui să fie acum limpede prin sine însăși. Da, ea trebuie că descrie ceva fără folos sau zădărnicia lucrurilor. Și noi, autorii de haiku, am fost și sîntem cu adevărat karo-tosen.

Către sfîrșitul lunii aprilie a anului 6 Genroku, unul din discipolii lui Basho, Morikawa Kyoriku(1656-1715) , se pregătea pentru călătoria de întoarcere la moșia de la Hikone (în prefectura Shiga de astăzi), unde era un vasal de rang înalt. Kyoriku șezuse în Edo din august anul anterior. El se afala în suita stăpînului său care îndeplinea îndatorirea de sankin-kotai în locul guvernului Tokugawa. Sankin-kotai era o îndatorire impusă nobililor feudali prin care li se cerea să-și petreacă o parte din timp în Edo și o alta pe domeniile provinciei lor, în timp ce soțiile și copii trebuiau să trăiască permanent în Edo. Acest aranjament era cheia politicii lui Tokugawa pentru a-și păstra vasalii sub strict control. La începutul lui august 1692, Kyoriku îl întîlnește pe Basho pentru prima oară, devenind formal discipolul său. În următoarele nouă luni, cei doi rămîn în în strînsă legătură, devenind intimi unul pentru altul, nu numai pentru că Kyoriku învăța arta lui Basho. Atît de apropiați erau încît Basho s-a străduit să-i scrie o lungă scrisoare de adio la plecarea din Edo, care se întîmplă să fie considerată unul din cele mai importante documente pentru a studia concepția lui Basho. Numită Kyoriku Ribetsu no Kotoba, scrisoarea ne oferă o înțelegere a celor mai adînci sentimente ale lui Basho. Una din propozițiile cheie zice: yo ga fuga wa karo tosen no gotoshi, sau “haikai-ul meu este precum karo-tosen”, adică “inutil”.

Ce urmează să facem dacă Basho spune că poezia sa este inutilă? Remarca sa n-a fost o autozeflemisire fără temei sau care să-l amuze pe Kyoriku. Ea a fost rostită după o lungă și serioasă reflecție asupra propriei sale vieți. Există deja numeroase studii academice asupra acestui lucru. Chiar și fără ele, ea ne furnizează cu siguranță multe motive de reflexie. Să privim cîteva dintre implicațiile ei.

Două lucruri, printre altele, corup haiku-ul și autorii lui – banii și politica. Cînd ceva devine folositor pentru unul, va fi și pentru alții. Utilitatea naște valoare de schimb care apoi naște valoarea monetară. Puteți gîndi prea lesne că haiku-ul nu face niciodată bani. O face în Japonia. Nu mulți, evident, destui însă ca să corupă. Din fericire, haiku-ul nu aduce bani în restul lumii. Dimpotrivă, poeții pierd bani pe măsură ce activitățile legate de haiku îi atrag. Astfel, în afara Japoniei, haiku-ul este încă inutil din punct de vedere comercial și prin urmare nu se vinde. Fie ca asta să dureze!

Politica este internă și externă. Extern, haiku-ul poate fi amestecat cu interese politice în străinătate care pot fi sesizate din nou în Japonia. Poți cîștiga voturi dacă ești un haijin reputat! Și mai mult decât atât, asta nu pare să se întîmple în afara Japoniei. Intern (în interiorul comunității haiku), există politici negative notorii care, în mod regretabil, există și înăuntrul, și în afara Japoniei, și asta din belșug. Aceasta pentru că haiku-ul a devenit util unor indivizi și asociații pentru scopuri non-haiku, incluzînd ingrediente politice ca putere, influență, rivalitate, control și dominație. Haiku-ul trebuie să redevină nefolositor politic.

Un alt motiv al posibilei corupții a haiku-ului și haijinului este dorința de faimă. Și ea este printre oameni la fel de puternică și veche ca dorința de putere și bani. Dorința de a dobîndi faimă poate fi uneori benefică, dacă este temperată sau controlată de poeții care au nevoie de un astfel de stimulent pentru a scrie. Totuși, dacă ea devine excesivă și începe să domine viața autorilor, poate provoca pagube incalculabile sănătății poetice și rezultatelor activității celor aflați sub vraja acestei indezirabile dorințe. Plecînd de la incredibila afișare a acestei pofte zilnice de faimă, haiku-ul devine, din păcate, prea util pentru poeți. Cel mai neplăcut lucru este că poeții nu mai realizează ce efecte nocive are nevoia de faimă asupra haiku-ului însuși. Cînd cineva aude, într-un limbaj glorios despre cei care cîștigă premii la concursurile de haiku, expresia „mă simt copleșit...”, poate duce la ipocrizia celor spuse. Haiku-ul ar trebui o dată în plus considerat inutil, pentru faptul că aduce faimă poeților.

Haiku-ul a devenit de asemenea prea util în a prosti pe cei ce se cred deosebiți prin el. Sîntem cu toții fericiți cînd cineva ne face să ne simțim deosebiți. Cei care sînt nesiguri și au o părere proastă despre ei înșiși devin de-a dreptul euforici. Iar aroganții simt că sînt chiar mult mai grozavi decît se credeau deja. Așa că, de ce n-ar cădea și haiku-ul în aceeași capcană? Haiku-ul pare a fi capabil să-i facă pe poeți gregari (cu spirit de gașcă) și fals elitiști. Ei tind și adoră să formeze mici grupuri închise de persoane speciale, prohibite pentru neinițiați și străini, în special pentru așa-numiții poeți „comuni”. Acest lucru este foarte nesănătos și privează în aceeași măsură pe autorii de haiku și ceilalți poeți de oportunitățile de comunicare între grupuri și bucuria companiei reciproce. Dacă haiku-ul ar deveni inutil în a-i face pe unii să se simtă deosebiți, atunci o asemenea prețiozitate ar dispărea peste noapte și autorii de haiku ar deveni mai modești și mai deschiși, adică oameni normali. Inutilitatea haiku-ului este de dorit cu deosebire în acest sens.

Relația noastră cu haiku-ul este un pic diferită de cea cu alte ființe. Cele mai de neînțeles și mai nefericite certuri și conflicte între oameni au loc cel puțin parțial din cauza incapacității unuia de a-l accepta pe celălalt așa cum este (unul dintre lucrurile cele mai dificile de obținut) sau, și mai important, acceptarea reciprocă a fiecăruia așa cum e (pentru că în majoritatea timpului ambele părți greșesc și totuși se acuză unul pe altul de greșeală) și a relației așa cum e. Realitatea este că fiecare din noi așteaptă prea mult, văzînd în roz, să impună voința sa cu privire la ce trebuie să facă și să spună celălalt, judecînd ținte imposibile și standarde pretinse. Atunci cînd așteptările noastre sînt neîmplinite, învinovățim de eroare pe toți ceilalți și rareori și pe noi. Ironic, aceasta se întîmplă la fel și cu cel mai tandru sentiment al omului, iubirea. Ne creem imagini imposibile despre cei pe care îi iubim și, dacă ei sînt altfel, îi acuzăm pentru iluziile pe care noi înșine le-am creat nebunește.

Din păcate, și exact în același fel, pentru cei mai mulți oameni, se pare, haiku-ul nu poate fi doar cu totul deosebit, extrem de frumos, seducător și misterios, profund și impenetrabil, inaccesibil și esoteric, ireal de dificil și, da, cu totul INUTIL.
Astfel, haiku-ul este transformat într-un idol, ca obiectul unei iubiri demente. Idolatria necontrolată începe ca o boală a iubirii. Ãsta nu poate fi drumul cel bun. Haiku-ul trebuie, o dată-n plus, să fie făcut inutil. Altminteri, acei oameni vor trăi într-un paradis dement și vor fi sortiți să găsească idolul căzut și iubirea pierdută sau condamnați la o eternă stare de falsitate.

Cu toate că haiku-ul este și trebuie să facă parte din modul de viață al cuiva, cel mai bine este să rămînă un mod de recreație. Cu alte cuvinte, cel mai bine ar fi să rămîi doar un amator în haiku. Diletantismul a fost mult timp un factor de bază al vieții intelectuale și culturale a Japoniei. Este parțial o prelungire a lumii literare a Chinei antice și medievale. Desigur au existat maeștri profesioniști de haikai. Basho a fost unul din ei pînă ce s-a dezgustat de așa ceva. Astăzi, sînt două modalități de a fi profesionist în haiku: să fii maestru sau profesor universitar de haiku. Chiar și în Japonia, și maeștrii, și profesorii de haiku sînt puțini. Și universitarii nu sînt automat și autori. Iar dacă sînt, nu sînt în mod necesar cei mai buni. În afara Japoniei, aproape cert nu există nici măcar un singur maestru de haiku în adevăratul înțeles al cuvîntului. Universitarii care se ocupă de haiku trebuie că sînt mai puțini decît degetele de la o mînă.

Oricum, acești specialiști sînt în afara ariei noastre de interese. Pentru ei, în mod special, haiku-ul nu e doar folositor ci chiar vital. Sîntem interesați de cei care gîndesc și se comportă ca și cum ar fi profesioniști, precum și de simpatizanții lor. Cu o astfel de pretenție poți ajunge o sursă a comportamentelor și comentariilor anti-haiku și anti-artă care ne înconjoară. Ar fi mai bine pentru ei să se comporte ca amatori, ceea ce de fapt și sînt, atît în favoarea lor, cît și a celorlalți. A ne păstra amatorismul nu înseamnă că n-am putea fi bine informați și că n-am putea avea o bună influență asupra celorlalți. Departe de a provoca comentarii și remarci negative, ceea ce se se spune despre amatori, într-o măsură mult mai pozitivă, vom avea calități deosebite care ajută la crearea haiku-urilor bune – simțul libertății, umilității, onestității și altele. Inutilitatea este esența diletantismului.

Așa se face că inutilitatea, ironic, a fost cea mai prețioasă însușire și izvorul inspirației pentru acei poeți originari cum ar fi Basho (în special după ce el a abandonat cariera de maestru de haikai), Santoka, Hosai, Soseki, Dakotsu, Bosha și Hisajo, pentru a numi doar cîțiva. Acesta poate fi un înțeles greu de conceput pentru occidentalii care sînt obișnuiți cu materialismul, logica și scopurile în toate cele. Inutilitatea haiku-ului trebuie să respingă materialismul, să găsească ceva ciudat într-o lume ilogică și să dedice unei activități fără nici un scop. Nu este vorba de așa-zisul spiritualism care e o altă capcană în care cad cu ușurință oamenii. Dacă mergi pe o cale spirituală, cazi capcana Zen. Dacă mergi pe calea materialistă, cazi în capcana falsei produceri a haiku-ului util. Cum de poți cădea în asemenea capcane atît de ușor? Cum vei putea să le eviți? Simplu, elimină spiritualismul și utilul din haiku.

Există multe alte lucruri pentru care oamenii încearcă să facă haiku-ul util. Unele dintre ele sînt aparent bune vizînd scopuri educative sau curative. Chiar și atunci, haiku-ul nu trebuie să fie confundat cu un leac folositor ci gustat doar de dragul său, adică gustat ca artă poetică. Ca și cum unul din efectele haiku-ului poate fi și cel educativ sau curativ.

Oricum, poate cel mai rău aspect al tratării haiku-ului ca un lucru util este extraordinara și excesiva seriozitate cu care este privit. Asta se poate datora logicii occidentale care consideră că tot ce nu-i serios n-are valoare și, deci, haiku-ul trebuie să fie o chestie serioasă dacă dorim să-l facem în mod serios. Nu voi înceta să mă minunez de toate aceste manifestări bizare afișate în numele haiku-ului. O asemenea comportare este aceea prin care cineva devine mînios, agresiv și indispus la atacurile altora ca și cum ar porni la război. Celălalt este cineva atît de obsedat de haiku încît îi pare cel mai important lucru din lume. Evident, haiku-ul este un lucru inutil și haijinul este o persoană fără rost. Sau cel puțin așa trebuie să fie."