Scriitorul iordanian scoate un „Capitol din Biblia Poeziei” în ediție româno-engleză și arabă la Editura Fundației Culturale Poezia (2006) încercând, prin versul de factură modernă pe care-l propune, să creeze o punte de legătură între o zonă culturală destul de puțin cunoscută și ceea ce are mai sugestiv la ora actuală literatura din Occident (cum ar spune Marius Chelaru, unul din traducătorii în limba română ai poemelor, este o carte între Orient și Occident).
Dincolo de efortul imaginativ al actului de creație, volumul este important pentru modul în care poetul încearcă să reducă necunoscutul la cunoscut (procedeu metaforic la îndemâna cititorului european), păstrând totuși, atât cât se poate, muzicalitatea internă a versurilor, curgerea lor psalmodică și permanenta trimitere la concentrarea tip sentință a poeziei arabe.
Versurile au cadență, strigă ori se modulează după un substrat afectiv care rânduiește reflectarea realității în tipare arhaice, acolo unde elementul simbolic leagă văzutul de nevăzut, intruziunea fantasticului făcându-se cu firescul unei practici îndelung șlefuite: „Cel ce pretinde / Că știe adevărul / Minte... / Cel ce răspândește lumina / Va tăia capul Hidrei / Topindu-l în lacul de foc” (1).
Călătoria lui Munir, mai curând magic-inițiatică decât mistică, se desfășoară pe un traseu ascensional, ținta fiind muntele, cel înscris în ființa poetului dinainte de naștere, preexistent precum legendele și gesturile exemplar-arhaice. În substratul afectiv există informații la care ființa conștientă poate ajunge doar „săpând”, pentru a găsi matricea originară, „peștera magică” și, după confruntarea cu răbdătorul spirit al acelor adâncuri, poate fi început adevăratul urcuș, conotat ca „vânătoare”; suntem destul de aproape de „Mistrețul cu colții de argint” al lui Șt. Augustin Doinaș, ceea ce demonstreaza nu numai că există o zestre mitopoetică universală, ci și că se mai poate vorbi încă despre o circulație și nicidecum despre o „enclavizare” a ei: „Pe munții Nopții / Vânam un vis legendar / Ce tot revine din copilarie. / săpcnd, am gasit peștera magică / plină de picturi legendare / Și am privit spiritul așteptându-mă / să-mi dezvăluie secretul” (46).
Atitudinea poetului este în general una de contemplare vie a lucrurilor și a fenomenelor, ceea ce nu presupune înregistrarea pasivă a însușirilor exterioare; întotdeauna această privire care stăruie pe suprafața obiectelor este dublată de meditația necesară pentru trecerea spre descifrarea sensului și a semnificației. Urmează tonul ușor sentențios, aforistic, al „versetelor”: „adevărat, cu adevărat / Vă spun: / Soarele s-a scufundat într-o barcă / Navigând în spirit / Între două umbre... / Falsa lumină a fost arsă / De aceea eu recit versetele luminii” (14).
Nu-i exclus ca între Coran și Biblie diferența să fie mai mult de atitudine și de interpretare; în tot cazul, Munir se folosește de parabola untdelemnului din candele pentru a-și ilustra ideea de așteptare răbdătoare și înțeleaptă, cu sufletul pregătit ca pentru o nuntă, a revelației divine. Crucificarea nu este cea mai potrivită ipostază a creatorului de versete, el nu trebuie să curețe păcatele lumii ori să le ispășească, luând ca model sacrificiul cristic, ci trebuie să lumineze, să ardă, să-și transforme sângele în ‚untdelemn”, pentru o combustie superioară: „Aveți milă de mine! / Nu sunt Fiul lui Dumnezeu să fiu crucificat / Pentru izbăvirea păcatelor... / Așteptați! / Dacă sângele meu va să fie / Untdelemnul din candelele voastre, / Așa să fie!” (15). Viziunile apocaliptice nu au grandoarea și dezlănțuirea întâlnite în eshatologiile poetice balcanice, dar maxima concentrare este în masură să exprime tensiunea dramatică ce se ascunde sub economia de cuvinte: „Din lemnul sângelui / Am aprins focul / Pe când își răspândea lumina / Galaxia s-a prăbușit / Pe fruntea nopții” (16).
Răbufnirile celui care, precum Socrate, are înțelepciunea să spună „Sunt total ignorant” (v. celebrul știu că nu știu nimic) sunt determinate de intoleranța față de neadevar, față de precaritatea și negura cunoștințelor noastre, numai că revolta eșuează, după consumarea ei în strigăt, într-o declarație de plecare, parțial sinceră și definitivă, așa cum sunt amenințările copiilor. Dualitatea copil / adult înțelept nu înseamnă scindare tragică, ci armonie a contrariilor, cu efect benefic la nivelul exprimării poetice: „Pregătiți drumul, / Un drum pe care să-mi aprind lumânarea / sau lăsați-mă să mă sinucid / Și să vă eliberez astfel de neliniștile mele, / Nu mai suport întunericul ce-mi învăluie / sufletul. / Cu siguranță voi pleca / Luându-mi cu mine păcatele și vedeniile, / Mă tem de ceea ce mă tem! / Sunt total ignorant / Asupra a ceea ce mă așteaptă” (17).
Există în versurile lui Munir o permanentă nevoie de lumină, prin ea înțelegându-se nu numai posibilitatea revelației divine, ci și dobândirea, în plan cognitiv, a tuturor elementelor necesare orientării în labirintul scenariului predestinat; poetul crede în ceea ce europenii numesc „scrisa” fiecăruia, în soarta care nu poate fi schimbată, dar refuză resemnarea. Indiferent cât de dezavantajos ar fi traseul uman prestabilit, ținta lui este lumina, și numai făcând erori grave și împotrivindu-te inutil o poți pierde: „Pregătiți drumul acestei lumini, / Lumina ce răzbate din adâncimile / Sufletului / Astfel întunericul nu se va înstăpâni / Și spiritul nu va orbi / Plutind necălăuzit, / Rămânând astfel / Între viață și moarte” (19).
Lumina are acompaniament orfic și, împreună cu mărturisirea identității și a apartenenței (Iar torța / Și harpa mea / Cheia casei mele în Ierusalim / Și chipul trist al mamei / Mă însoțesc... / Cânt, / Deși sângerez” – 20-21) reprezintă cel mai bun drum spre dragoste(„Viața este o candelă / Iar dragostea nu e decât lumina candelei”). Somnul apare ca un corolar romantic: „Lăsând valul grijii / Am adormit, / Am adormit în grădina poeziei, / Visând că mă aflu în al șaptelea cer” (25). Ca și credința, trăirea întru poezie are conotație paradisiacă, dar este condiționată de păstrarea misteruluii, nu de dezvăluirea lui brutală. Ca și Lucian Blaga, Munir se manifestă pentru o cunoaștere care nu strivește corola de minuni a lumii și nu ucide taina adâncă a universului: „O, Tată al meu! / Am visat că, / Pe când păstoream stelele, / Am auzit o voce / Venind din cer și spunând / Vino și am să te învăț / Cum să creezi versuri, / Am să te trimit pe Pământ / Și am să te fac poet. / O, fiul meu / Nu vorbi despre ceea ce ți s-a arătat”(27). Cel care primește harul trebuie să-l reverse cu discreție asupra celorlalți, căci emfaza și lauda sunt ispitiri diavolești; inițiatul în plan metafizic, cel capabil să vadă nevăzutul, trebuie să-și păstreze pentru sine revelațiile, căci din confruntarea cu vulgul va ieși întotdeauna învins și umilit, cam ca simbolicul albatros al lui Baudelaire: „Nu vorbi despre ceea ce ți s-a arătat, / / Ca ei să nu comploteze împotriva ta, / Să nu arunce cu pietre ca într-un soț adulter, / Să nu te acuze de blasfemie / Și nebunie, / Căci diavolul este / Dușman declarat al omului” (27).
Poezia, departe de a fi simțită ca meșteșug, ori catharsis, ori modalitate de comunicare între eul liric și lumea înconjurătoare, este conotată ca stare de grație divină, dar nu întotdeauna menirea ei este una euharistică, prin aceasta și deosebindu-se de percepția mistico-artistică de tip balcanic: „Adevărat, cu adevărat / Vă spun: / Versurile mele au fost ascunse / Pe zidul sacru / Inscripționat pentru un profet / Ce se va pogorî din pântecele cerului” (28).
Suntem destul de departe de epicureismul lui Khayam, de trăirea plenar-dionisiacă a clipei, de beția simțurilor și de înțelepciunea lipsei de griji. Munir este un poet care se întreabă, suferă, tânjește, se revoltă, strigă, dar este tot timpul conștient de faptul că i s-a făcut un dar pe care nu are voie să-l ignore ori să-l risipească: „Sunt o suflare din suflarea Duhului Sfânt / plămădit în pântecul unei stele virgine, / Priviți, / Când îngerul Domnului i se va arăta ei / În vis spunând / <