Rutina competențelor pragmatice

În viața de zi cu zi, de voie, de nevoie, ne dovedim mereu și rutinier competențele practice. Utilizăm cu pricepere, conform recuzitei fiecărui domeniu, mijloacele de care dispunem: instrumente, dispozitive și utilaje. Ne exercităm astfel competențele, convinși că numai așa viața poate merge mai departe. Ne-ndeplinim cu brio sarcina de a o perpetua, făcîndu-ne cu seriozitate, mai mult sau mai puțin posacă, profesia sau meseria ca și cum a trăi s-ar putea rezuma doar la atît. La a funcționa potrivit funcției și competenței. Numai că, exercitînd această competență seacă, toată reușita ei, eficientă și lăudabilă în sine, devine cel mai adesea fără rost și frizează zădărnicia. De fapt, în ciuda corectitudinii și îndeplinirii impecabile a datoriei, ne trezim adesea cu această descurajantă întrebare pe buze: la ce bun toate astea?

Ne vine astfel ideea că s-ar putea să existe și o artă de a trăi care să dea vieții mai mult decît gustul searbăd de osteneală rudimentară și de atonă supraviețuire. Care să-i promită calitatea de viață autentică, plină de rost și farmec, care merită cu adevărat trăită. O artă care să apeleze la un alt fel de competență, existențială, aptă să suplinească lipsa de gust, prostul gust, dezgustul de viață. Care să fie capabilă să-i redea vieții hazul – sarea și piperul, condimentele dezirabilității.


O competență vitală – gustul

Competența existențială pe care deja am pomenit-o n-ar fi decît capacitatea de a valoriza la maximum datul, ceea ce ne-a fost destinat: lumea care ne înconjoară și înzestrarea cu care noi am venit pe lume. Căci, dincolo de bogăția cantitativă, de achiziția bunurilor și a mijloacelor cu care ele pot fi dobîndite, dincolo de averea care ne dă impresia că am putea trăi o viață mai bună, prosperă și îndestulată (dacă nu de-a dreptul opulentă, sfidătoare, abuzivă și arbitrară prin risipa ei inutilă), putem concepe lesne și o bogăție calitativă a vieții: belșugul lui a fi.

Or, este evident că toată abundența cu care ne înconjurăm devine sterilă dacă nu avem și gustul pentru ceea ce achiziționăm cu atîta rîvnă, pe cît de laborioasă, tot pe atît de ignorantă. Mai precis, dacă nu știm să ne bucurăm cu adevărat de fiecare lucru în parte, de lumea pe care o compun toate lucrurile împreună (cele date tuturor degeaba, ca și cele pe care le obținem doar cu bani și trudă), de atmosfera ospitalieră (atîta timp cît nu o vom distruge definitiv și iremediabil) pe care ansamblul lor o promite încă vieții noastre.

Bogăția cantitativă – bunurile și mijloacele de a le cumpăra – rămîne o premisă insuficientă pentru trăirea unei vieți mai bune. Ea se dovedește totalmente ireală dacă deținătorul ei nu o poate pune în valoare, dacă el nu are și o apreciabilă varietate de gusturi și nu a dovedit o serioasă cultivare a lor, pentru ca tot ceea ce îi e dat sau tot ce posedă să fie și onorat, să poată fi trăit și savurat la valoarea sa superioară. Și numai o prestație existențială de calitate, guvernată de gusturi pe măsura datului, poate fi garantul unei bogății reale.


Gustul înseamnă a deține competența de a onora datul

O asemenea prestație înseamnă deci a fi capabil să întreții cu tot ceea ce îți aparține relații optimizate și amplificate de bunul gust. Fără gustul pentru ele și exercitarea lui rafinată și versată lucrurile au doar o valoare potențială care rămîne neactualizată.

Recunoaștem astfel că a avea gust pentru un lucru înseamnă a avea o relație privilegiată, optimizată cu acel lucru. O relație de suflet care tinde să-l dezrobească din raporturile spoliatoare ale asupririi utilitariste, să-i înlesnească emanciparea, să-i stimuleze manifestarea deplină a multiplelor valențe blocate de fundătura în care îl împinge pragmatismul. A avea gust pentru un lucru este însă simultan și o șansă pentru ca viața obișnuită să salte din platitudinea supraviețuirii și a traiului anost. O șansă pentru a depăși cota lîncedă a indolenței cotidiene și a aspira la un acord vibrant, viu, însuflețit cu lucrul respectiv și cu lumea lui.

A avea gust înseamnă în fond a salva viața și lumea de o irosire neglorioasă. Calitatea vieții umane ține prin urmare de multitudinea gusturilor, de amploarea și adîncimea lor. Doar gustul face ca lumea să-și recapete duhul interior, să fie dorită și să rămînă tărîmul unui perpetuu exercițiu al bucuriei de a trăi. Gustul e singurul care îmbogățește viața, care face ca valorile potențiale ale achizițiilor să capete vibrație, evadînd din monumentalitatea stupidă a unui muzeu de achiziții sterpe asemenea celebrului Xanadu (domeniul lui Cititzen Kane, alias William Randolph Hearst, al lui Orson Welles).

Calitatea vieții nu ține nicidecum doar de cantitatea celor aruncate în coșul zilnic, ci, cu deosebire, de jocul complex în care sînt ele preluate de gusturi potrivite lor. De exercițiul responsabil al bucuriei care le este dedicat. Și le dă amploare și adîncime, vibrație și însuflețire.

(va urma)

*

Cine e interesat de poezia japoneză poate face clic pe imaginea de mai jos: