În volumul „Nichita Stănescu – un idol fals?” (Editura Princeps Edit, Iași, 2006), Adrian Dinu Rachieru pledează pentru o evaluare / reevaluare corectă a operei lui Nichita Stănescu, criticului stabilit în Timișoara repugnându-i atât „nihilismul orb” degenerând în piromanie de sezon (v. convingerile lui Cristian Tudor Popescu), cât și „naftalina muzeistică a superlativelor” (p. 11). Revizuirile postdecembriste și „rediscutarea tablei de valori” pot reprezenta „un proces igienic, necesar pentru un sănatos metabolism cultural” (p.125), cu condiția ca procesul să se desfășoare „la rece” și nu sub impulsuri revanșarde, apte să creeze confuzii între valoarea unei opere și „petele din dosar”.
Posteritatea lui Nichita Stănescu este dificilă (v. Eugen Simion) pentru că poetul a fost transformat „într-o instituție publică”, ceea ce „nu-l scutește de firescul tratament critic și de ofensiva reevaluărilor” (p. 124). Emblematic pentru generația `60, răsfățat, adulat, elogiat de critici, imitat de poeții vremii, considerat zeu și înger (înger obez, cum spun răuvoitorii), Nichita a fost departe de ceea ce se cheamă un „model etic”. Atitudinea unuia dintre cei mai consecvenți critici (l-am numit pe Gheorghe Grigurcu) devine astfel explicabilă: „În fine, iritat de cota critică de care se bucură, în continuare, autorul celor 11 elegii, Grigurcu își exprimă nu doar slăbiciunea pentru poeții făcuți, conștientizând actul textual, refuzând a fi purtați de stihiile talentului, ci și interesul pentru dimensiunea morală, impunând un model etic”. (p.18). Istoria literară a unei epoci nu poate fi scrisă, însă, ignorându-i pe cei care au dat tonul și, operând cu criterii morale, luându-i în calcul numai pe cei „împinși în raftul doi”. Adrian Dinu Rachieru își manifestă dezacordul față de inclemența cu care, plasat sub unghiul moralității, Gheorghe Grigurcu refuză cărțile unor scriitori ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru ș.a, dar îi dă dreptate în ceea ce privește supraevaluarea generației `60 și „clasicizarea ei precoce”, ambele favorizate de evadarea din dogmatism și din „glaciațiunea proletcultistă”. Este greu de discernut, în acest moment în care mulți dintre cei care l-au cunoscut personal pe Nichita Stănescu trăiesc și alimentează „mitul”, cât din personalitatea poetului a fost „fabricație” a criticilor vremii, cu acordul regimului totalitar, și cât a fost, cum spune A. D. Rachieru, o realitate „satisfăcând un șir de nevoi compensative în contextul mecanismului opresiv” (p. 119). Cert este, în primul rând, că Nichita scria altfel decât se scrisese timp de aproape două decenii până la el; „lecția” Labiș fusese învățată ( poetul din Mălini a exercitat o explicabilă fascinație asupra ploieșteanului, care l-a urât și l-a iubit în egală măsură), dar ceea ce a urmat a fost probabil o publicitate poate exagerată, orientând percepția socială și oferind imagini-ghid (apud Vasile Sebastian Dâncu). Seducția se baza pe modul nou de scriere, complet diferit de poezia docilă, de dresaj ideologic, impusă prin anii `50. Nu mai putea fi vorba de poezie în serie, artizanală, înțesată de clișee și oglindind o realitate „revoluționară”. Poate că, într-adevăr, „avem de-a face cu un poet dificil, contradictoriu, dezvoltând, de fapt, un nebulos program gnoseologic” (p. 116), dar aceasta nu înseamnă că ar fi vorba despre „locvacitate, sporovăială metafizică” sau „kitsch speculativ, brodând un baroc intelectualizant”, cum susține Gheorghe Grigurcu (v. p 26). Prezentând în detaliu acuzațiile pe care i le aduce poetul din Amarul Târg lui Nichita, A. D. Rachieru nu folosește tonul inflamat al criticilor din tabăra „pro”, ci încearcă să explice și să aplice dreapta măsură unor opinii avizate și consecvente, bazate pe o lectură integrală a textelor. Lui Gheorghe Grigurcu nu i se reproșează propriu-zis nimic, doar că: „Excepțional analist, dezinteresat de tipologic, revendicând (îndreptățit) priorități, Gh. Grigurcu dovedește, ciudat, o încrâncenare alergică față de anumite nume” (p. 27).
Maculatura encomiastică produsă de la debutul spectaculos al lui Nichita și până în prezent poate să sperie „puzderia de evaluatori de ocazie” care „sfârșesc prin a submina critica de autoritate și a discredita tocmai spiritul critic” (p.24), și care, debusolați, își fac o profesiune de credință din demolarea valorilor impuse înainte de decembrie 1989. A-l considera pe Nichita poet minor, situat pe linia Vlahuță-Minulescu (v. Gh. Grigurcu), sau poet „popular”, rezultat al unor „decantări pripite”, sau poet teatral și limbut, de un diletantism înduioșător, melodramatic, și a-i aplica „linșajul cultural” cerut de C.T. Popescu înseamnă, de fapt, a accepta vandalismul cultural. Dacă opiniile lui Gh. Grigurcu sunt respectate, oricât de nejustificate ar părea, față de opiniile lui Cristian Tudor Popescu distanțarea este de tip violent polemic: „CTP, un critic improvizat, se răfuiește cu mitul și nichitismul literar [...] aruncând pe tarabă sentințe excomunicatorii” (p.31). CTP, ignorându-și statutul de amator, denunță „cu o violență surprinzătoare [...] șirurile căznite, fără noimă, vidul de simțire poetică, versificația științificoidă ș.c.l. din creația ploieșteanului, beneficiar al unei legende fabricate prin prostituție artistică” (p.30).
Unor astfel de acuzații, care culminează cu îndemnul la ardere a cărților în piață publică eventual, ca în perioada stalinistă („Evident, e vorba de hectarele de poezie stănesciană, pe care exegetul le-ar încredința, într-un gest irepresibil de purificare, focului. E vorba chiar de un linșaj cultural, câtă vreme CTP nu ezită să recomande spre lectură viitorimii Buletinul NS; adică o cărticică cu mai multe pagini decât buletinul de identitate al poetului, restul versurilor urmând așadar să fie arse” (p. 31).
Adrian Dinu Rachieru analizează punctele de vedere pro și contra Nichita Stănescu refuzând, deopotrivă, apologetica deșănțată, ca și violența criticilor; în contrapondere, recomandă lectura ca fundament al exegezei critice, precum și discernământul și bunul gust ca bază a judecaților de valoare estetice (pe cele de ordin moral le consideră lipsite de relevanță atunci când este vorba de analiza operei unui scriitor). Totodată, oferă un alt mod de abordare a creației stănesciene, din care nu lipsesc accentele critice, recunoașterea minusurilor, a redundanței și chiar a „crizei de inspirație” de care nu avea cum să scape nici măcar un „clasicizat” de critica literară înca de la debut: „Vom reaminti că revoluția stănesciană a marcat o mutație a viziunii poetice. Nichita ne-a apropiat, alături de congenerii săi, de lirismul autentic, redescoperind modernismul interbelic, refăcând punțile de legătura cu o tradiție fracturată. Poet până în străfunduri (cum l-a văzut Ana Blandiana), revoluționarul Nichita a fost un inovator. Dar radicalismul său a fost pur estetic, propunând alte instrumente expresive. Trebuie să avem în vedere natura sacerdotală a poeziei sale („tăcând lumea”), modelul „fremătător” al lui Pârvan, angelismul insinuat prin toți porii acestui lirism care a descoperit „necuvintele” (ascunse în atâta moloz liric), încercând să dialogheze cu zeii; și să nu-i cerem ce nu a fost, reproșându-i absența militantismului” (p. 33).
Prezentându-l pe Nichita Stanescu „în zarea transmodernismului” (prilej de lichidare a analizei „între Gicu și Alex”), A.D. Rachieru sintetizează ideile din excelenta lucrare a lui Theodor Codreanu, „Transmodernismul”, pe care critica literară a ignorat-o pe nedrept: „Sfătuindu-ne să căutam adevărul poetic la nivelul întregului, criticul [Th. C] notează că fragmentarismul postmodern, amestecul de scriituri, ecuația imaginarului și cumpăna contrariilor hrănesc un adevăr în devenire și definesc poezia ca încercare, plonjând într-un holism transmodern” (p. 76).
Doua capitole importante ale lucrării sunt dedicate receptării în străinătate a lui Nichita, prietenii săi sârbi, precum și cei din Basarabia, având un rol important în europenizarea poetului român printr-un efort de traducere și prin întreținerea unei „contagioase efervescențe”. Pioșenia lui Adam Puslojiæ și a altor poeți sârbi nu trebuie confundată cu „fumigațiile adulatoare” ale unor veleitari mioritici.
Cât despre răspunsul la întrebarea dacă Nichita a fost un idol fals, AD Rachieru are abilitatea și eleganța să-l presare de-a lungul paginilor și să-l sintetizeze înspre final: „În rest, posteritatea critică, radicalizându-și pozițiile în tentativa de a zdruncina ierarhiile osificate sau de a le îngheța, lucrează chiar în sensul mitului nichitian. E limpede că această publicitate negativă (pe care s-a marșat în ultima vreme) l-a readus în atenție pe autorul Necuvintelor, supunându-l tirului critic și asigurându-i, și pe această cale, o longevitate binemeritată” (p 119).