agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-12 | |
Părintele Emanuel Florin Ganciu activează ca preot la Paraclisul „Sf. Vasile cel Mare” din cadrul Centrului de Asistență și îngrijire nr. 1 București. Născut în 1956, a absolvit Școala de Asistenți Medicali (1980), Facultatea de Medicină Veterinară (1984) și Facultatea de Teologie Pastorală (1999). A fost hirotonit preot la 22 decembrie 2003. După o perioadă de 2 ani de specializare la Secția de Imunologie din cadrul Institutului Cantacuzino, a activat ca medic veterinar cercetător la Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice din București (ICCF). Este fiu duhovnicesc al Părintelui Prof. Constantin Galeriu. Astăzi a avut bunăvoința de a ne răspunde la câteva întrebări legate de Sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii” din Vinerea Săptămânii Luminate.
Icoana „Izvorul Tămăduirii” F. C.: Hristos a-nviat! Pr. Emanuel: Adevărat a-nviat! F. C.: V-aș ruga pentru început să ne spuneți câteva cuvinte despre originea sărbătorii cu numele „Izvorul Tămăduirii” din Vinerea Luminată. Pr. Emanuel: După cum ni se spune și în Sinaxarul zilei, prăznuim în această zi „sfințirea bisericii închinate Preasfintei Stăpânei noastre și Maicii lui Dumnezeu, a Izvorului celui de viață purtător”, precum și a „minunilor celor mai presus de fire care s-au săvârșit de către Maica lui Dumnezeu în acest sfânt lăcaș”. Înainte de a ajunge pe tron, Leon cel Mare a dat peste un orb rătăcit și l-a luat de mână ca să-l călăuzească. În locul unde avea să fie ridicată biserica orbul a fost cuprins de o sete arzătoare și Leon a plecat să caute apă în desișul din apropiere. Negăsind, s-a întors întristat dar un glas de sus l-a încredințat că apa este aproape. I-a spus apoi să pătrundă mai în adânc și luând în mâini apă tulbure nu numai să potolească setea orbului, dar și să-i ungă ochii întunecați. Ascultând Leon, proorocia Maicii Domnului s-a împlinit și orbul și-a recăpătat vederea. Când a ajuns împărat, Leon a zidit lângă acel izvor o biserică unde s-au săvârșit nenumărate minuni: vindecări de tot felul de boli sufletești și trupești, izbăviri minunate și chiar învieri din morți. F. C. Care credeți că este motivul pentru care Biserica a așezat sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii” în Săptămâna Luminată? Pr. Emanuel: După cum spuneam, această sărbătoare este un praznic al Maicii Domnului, dar în același timp este un praznic al lui Hristos. Așa cum Maica nu poate fi despărțită de Fiu, nici prăznuirea sa nu se poate despărți de cea a Fiului său. Așa precum glasul ei l-a îndrumat pe Leon Tracul cel de un neam cu noi la izvorul tămăduitor din adâncul pădurii, tot așa ne călăuzește pe toți la adevăratul Izvor al Tămăduirii, Iisus Hristos, Fiul său. El este Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, prin Care vine tot harul de viață dătător, dumnezeiesc și îndumnezeitor. Hristos este El Însuși Izvorul Tămăduirii pentru că pe Cruce fiind, din Trupul Său a izvorât Sângele Jertfei mântuitoare. Așa cum Înaintemergătorul Ioan a venit în lume „ca să mărturisească despre lumină” (In. 1, 7-8), tot astfel și Maica Domnului L-a născut pe Hristos Lumina Lumii, Soarele Dreptății, Răsăritul cel de Sus și ne îndrumă către El și în această săptămână luminată de strălucirea Învierii, ca la Singurul și Adevăratul Izvor al Tămăduirii. Este semnificativ faptul că prima vindecare a fost a unui orb însetat. Așa și cei însetați de Adevăr, curățindu-și inima în Biserică cu apa cea vie a lui Hristos vor primi lumina harului cunoașterii lui Dumnezeu. Aceasta îi va duce la viață veșnică vindecându-i de cea mai gravă boală: aceea de a fi muritori. F. C.: Vă rog ne spuneți în acest context câteva cuvinte despre cauza și sensul bolilor sufletești și trupești. Pr. Emanuel: Cauza care stă la originea bolilor de orice natură și a morții este despărțirea prin păcat a omului de Dumnezeu. Preasfânta Treime a adus lumea la existență după sfatul voii Sale, cu Puterea, Înțelepciunea și Iubirea Sa, de la neființă la ființă, spunem noi doar ca sens al devenirii. Căci, după cuzm spune Pr. Galeriu, „nimicul nu produce”. Deci a creat lumea și omul, le-a dat viață. I-a dat omului un sens: bucuria de a trăi în cunoașterea harică a lui Dumnezeu. Le-a mai dat nestricăciunea, adică să nu cunoască durerea, boala și moartea. Dar, cum spune o rugăciune de iertare la Înmormântare, omul, împodobit fiind ca o cinstită făptură cerească (…) nepăzind Chipul lui Dumnezeu de care era învrednicit, pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – adică veșnică – Făcătorul său a poruncit la plinirea zilelor sale să se desfacă în cele din care a fost alcătuit, sufletul mergând la Judecată apoi unde va hotărî Dumnezeu, iar trupul, temporar, până la a doua Venire a lui Hristos (la Judecata din Urmă) să se reîntoarcă în pământ. Dar până la moartea sa omului îi este dat să trăiască, pe lângă bucuriile vieții ca daruri de Sus, și în trudă, neputință și boală ca urmare a păcatului. În plus, intră sub puterea vrăjmașului vieții și dragostei, pizmaș al omului și al lui Dumnezeu, tată al minciunii și păcatului. Astfel boala are la origine „pierderea sensului existenței”, cum spunea Părintele Galeriu. Iar sensul existenței omului, vocația sa este de a se bucura veșnic de împreună-viețuirea cu Dumnezeu și cu sfinții. Pierderea sensului este întoarcerea spre neființă la care, însă, nu se mai poate ajunge. Ce dobândește omul în această întoarcere sunt neputințele, suferința și bolile de tot felul, mai întâi cele sufletești, apoi cele trupești și în final moartea. Dar Dumnezeu care este bun și iubitor și „nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă și să fie viu” îl reprimește pe cel întors ca pe Fiul risipitor care „mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Lc. 15). Îl iartă și-l vindecă în primul rând duhovnicește, spre viața veșnică, dar adesea și trupește, când și dacă este de folos. F. C.: Care este rostul minunii în viața omului? Pr. Emanuel: Calitatea omului de a se putea minuna, cred, face parte dintr-un mod de viață ceresc. Ultima treaptă a rugăciunii, cea curată, este o minunare de negrăit a omului la vederea lui Dumnezeu, aceasta fiind o arvună, o pregustare a vieții și bucuriei de dincolo. Dar și lumea noastră, dacă avem ochi luminați de Dumnezeu, este ea însăși o minune, chiar în starea ei actuală căzută. Iar omul, o minune mai mare decât toate. Dar ceea ce numim de obicei minuni la modul propriu sunt lucrări ale lui Dumnezeu în viața noastră, fie că sunt anumite vindecări, fie așa-zise întâmplări în care este resimțită și care nu se pot explica altfel decât prin intervenția divină. Toate se petrec cu scopul revenirii și întăririi omului pe calea mântuirii. Există minuni autentice, dar există și false minuni. Iar cea mai mare minune este prefacerea darurilor de pâine și vin pe Sfintele Altare în Trupul și Sângele îndumnezeite ale lui Hristos, în timpul Sfintei Liturghii. Hrană cerească pentru omul pământesc, pentru a-l trece pe acesta de la pământ la cer. Pentru ca minunea să-și împlinească rostul ei în viața omului, acesta are nevoie de o anume deschidere. Nu numai față de caracterul neobișnuit, ieșit din comun al ei, ci mai ales față de sensul profund de reluare sau întărire a legăturii cu Făptuitorul minunii, cu Dumnezeu. Această deschidere a conștiinței pentru primirea minunii diferă de la om la om. Acest lucru s-a văzut și la Învierea Mântuitorului: ostașii romani s-au spăimântat de moarte, fariseii și conducătorii poporului evreu au respins-o cu ură, femeile mironosițe au primit-o fără ezitare „cu frică și cu bucurie mare” (Mt. 28, 8), majoritatea Apostolilor s-au bucurat dar s-au îndoit. Icoana „Duminicii Tomei” F. C.: Cum vedeți în legătură cu cele de mai sus reacția Apostolului Toma, înfățișată în prima Duminică de după Înviere? Pr. Emanuel: Apostolul Toma, pentru a se putea convinge, a trebuit să se atingă de rănile Domnului. De altfel, în Duminica Tomei ni se readuce în conștiință împrejurarea celei de-a doua apariții a Mântuitorului Înviat în fața ucenicilor strânși la un loc. Atunci Apostolul Toma scapă din întunericul de moarte al necredinței și îndoielii prin vedere și atingere. Cu ocazia aceasta, Mântuitorul îi fericește pe „cei ce n-au văzut și au crezut” (In. 20, 29). Rostul minunii Învierii și al celorlalte minuni în viața omului este redat limpede și concis de către Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan la sfârșitul Evangheliei acestei Duminici: „Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele Lui” (In. 20, 31). F. C. Cunoașteți mai îndeaproape cazuri de minuni întâmplate în zilele noastre? Pr. Emanuel: Da, cunosc numeroase cazuri de vindecări minunate care au fost precedate sau urmate de întoarcerea la Dumnezeu. Am în familie pe cineva vindecat de 12 ani fără nici un tratament de un cancer la stomac în stadiu terminal, doar prin post și rugăciune. Un alt fapt minunat a avut loc acum trei săptămâni, în mijlocul Postului Mare. Am spovedit și împărtășit atunci pe un vecin aflat pe moarte la reanimare, pe care medicii voiau să-l deconecteze de la sursa de oxigen nemaidându-i nici o șansă de viață. La 3-4 zile după împărtășire a fost externat, acum simțindu-se bine acasă cu ai lui. Și mai uimitoare decât acestea sunt cazurile de oameni întorși din moarte pe care-i cunosc personal. Astfel, o doamnă E. P., moartă în timpul unei intervenții chirurgicale pe când avea 19 ani, neputând fi reanimată, după două zile de stat la morgă într-un frigider a înviat în vreme ce mama ei o punea în sicriu îmbrăcată în mireasă. Și ea, care a încercat să intre în rai, și un prieten arhitect N. S., reanimat după opt ore, care a fost în iad, și alți câțiva ca ei, toți monitorizați până la ultimele semne de viață detectabile de către aparatura medicală, au povestit experiența pe care au avut-o practic într-o altă lume. Întoarcerea cea mai evidentă la Dumnezeu dintre cazurile pe care le-am putut urmări de mai mult timp este a celui care a trecut prin chinurile iadului. F. C.: Unii dintre noi se clatină în credință pentru că li se întâmplă să ceară ceva în rugăciunea către Dumnezeu și li se pare că nu primesc răspuns, cel puțin în forma în care ei se așteaptă. Uneori cer anumite vindecări, semne sau minuni care nu au loc. Cum ar fi bine să întâmpinăm asemenea situații? Pr. Emanuel: În primul rând, pentru ca Dumnezeu să mă asculte ca Părinte, eu care Îl rog trebuie să ascult de poruncile Lui ca un fiu. Eu mă adresez lui Dumnezeu rugându-L să mă asculte ca un Părinte iubitor dar la rândul meu se cuvine să-L ascult pe El ca un fiu iubitor. În cadrul acestei legături de iubire voi ști chiar să cer ceea ce-mi este de folos și după voia Lui, care este întotdeauna spre binele, maturizarea și libertatea noastră în Duhul Sfânt. F. C. Se poate face o apropiere între sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii” și, spre exemplu, Maica Domnului și sfinți, Sf. Potir și Sfintele Taine în general, Sf. Scriptură, Sfintele Moaște și Sfintele Icoane? Cum vedeți în sens larg eclezial sintagma de „izvor al tămăduirii”? Pr. Emanuel: În al treilea tropar citit de către preot la punerea pe Sfânta Masă a Cinstitelor Daruri se vorbește despre Mormântul Domnului ca de „Izvorul mântuirii noastre”. Izvor al tămăduirii este în sens larg tot ceea ce este hristofor, purtător de Dumnezeu: Maica Domnului ca Născătoare de Dumnezeu și prima care L-a purtat și ni L-a dăruit, Mormântul Domnului, primul care s-a luminat și s-a făcut „izvor al mântuirii noastre”, Sfântul Potir și Sfintele Taine în general (din care ne izvorăște viață dumnezeiască), dar și Sfânta Scriptură cu cuvintele vieții veșnice, Sfintele Moaște și Sfintele Icoane, izvorâtoare de mir și nu numai, tot ceea ce izvorăște har sfințitor. F. C.: În acest sens ne puteți oferi și câteva concretizări, eventual legate chiar de sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”? Schitul Cetățuia, Argeș Pr. Emanuel: Aș vrea să menționez aici un fapt minunat care se petrece în fiecare an în țara noastră la Schitul Cetățuia din județul Argeș, unde din masa de piatră a altarului săpat în stâncă, la slujba de „Izvorul Tămăduirii” începe să izvorască un fir de apă tămăduitoare. Acesta curge până după slujba de „Schimbarea la Față” (6 august), când se oprește. F. C. Mi se pare semnificativă aici legătura care se întrevede între tămăduire și transfigurare. Ce ne puteți spune în acest sens? Pr. Emanuel: Pe undeva Dumnezeu ne arată că cele două momente între care curge acest fir de apă tămăduitoare ne îndrumă spre a înțelege că El ne dăruiește tămăduirea în vederea minunii schimbării noastre la față, a îndumnezeirii noastre. Revenind, închei cu un alt exemplu, petrecut la o mânăstire nouă din sudul țării, unde nu demult au „plâns” și izvorât mir câteva zeci de icoane. Iar în Săptămâna Mare din acel an câteva dintre ele au plâns cu sânge, de asemeni o cruce din altarul unuia dintre paraclise a sângerat. F. C.: Cum înțelegeți aceste întâmplări, ca pe un semn și o chemare de la Dumnezeu? Pr. Emanuel: Eu le înțeleg ca pe semne că ele plâng pentru că nu plângem noi, sângerează pentru că nu sângerăm noi după cum spun Părinții: „dă sânge și ia duh”. Plâng pentru noi și în locul nostru, ne arată ce trebuie să facem. Schitul „Izvorul” Poșaga, lângă care se află un izvor tămăduitor Interviu realizat de Florin Caragiu, București, 11 aprilie 2007, de prăznuirea Sf. Ierarh Calinic de la Cernica |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate