agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4586 .



Aida Hancer și poetica \"omului-șuvoi\"
articol [ Cultura ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2007-05-26  |     | 









Poezia Aidei Hancer are alura unui “șuvoi” ce inundă și răstoarnă straturile realității.

Cu o forță diluviană sunt transportate imagini ieșite din cadrul lor obișnuit ca niște rădăcini, pietre sau trupuri smulse și târâte înspre “capătul lumii” care însă e în același timp “închis în nodul inimii”.

Se dezvoltă astfel un contrast între formări și deformări, între exil și revenire identitară, între liniaritate și circularitate. Contrastul între absurd, entropie, însingurare, frică, înstrăinare și risipire, pe de o parte, și elanul ludic cu fervoare inițiatică - irizarea lăuntrică a unui sens ascuns ce trece mereu prin alteritate, ferit ca într-o arcă în adăpostul palmei și inimii - creează tensiunea dramatică, dinamismul torențial al curgerii lirice.

Pierderea de sine e în același timp locul unei contemplări a orizontului sacru al regăsirii: “un ierusalim ca o cascadă care pleacă din tine”. Traversarea, arderea, se vrea completă: “de la un capăt la altul”.

Frica în fața neînțelesului cheamă ascunderea, renunțarea, întoarcerea prin reflecție a mișcării liniare de percepție a lumii ca multivers spre sinele reflectat.

Imaginile lumii apar înainte ca tot atâtea paranteze ritmic și catastrofic deschise din eul liric: „trăiesc catastrofe ritmice paranteza pornită din mine”, care multiplicându-se se vor închise, adăpostite, primite, fecundate: “prin tine mă iubesc pe mine”, “caută în mine un adăpost”, “un loc mic în palmă/ pentru ascuns sentimente“.

Realitatea dispusă “în cercuri concentrice” e suport al despărțirii: „ai configurația unei scoarțe de copac și în tine/ cercuri concentrice ale despărțirii”, dar și al regrupării sau refacerii intimității, reconvertirii sensului: “prin tine se vor iubi și spectatorii și-o să ne tragem amândoi/ o copertă de ciment peste suflet“, “există undeva niște ploi care ne citesc”.

Vederea și cântul întregistrează mersul centrifug al lucrurilor dar operează atractor, “așteptarea în spirale” reconstituind prin triangulările ei semnificative “casa ființei”, varietatea armonic-liturgică a lumii locuite – oeikumene – “frumos îți mai stă cu un triunghi de catedrale/ în jurul ochiului”.

Jocul e pândit de ratare, de derealizarea existențială: “un balerin ratat subțiindu-și glezna împrumutată/ în carnea unei idei“.

Opoziția între spectrul absenței și venirea la prezență, între accidentalul aparențelor și mistericul “redevenirii” reflectă dramatismul cursului sincopat al istoriei: “istoria asta ca despre multe altele în care/ devii un accident iar albastrul din tine duce cu el/ mirosul care te-a ținut atât de departe de pruncul tău violet”.

În câmpul minat de boală și moarte și derealizare: „am schiat o viață fără să iubim”, periplul are loc cu o discreție protectoare salvând accesul la taină. Înaintarea se desfășoară astfel spre locul „unde se prelinge soarele când nu-l mai vedem” fără ca „evenimentele care au loc în spatele hainelor cu miros de cer/ să trădeze/ setea de tablou cu îngeri”.

Tectonica existenței aruncă în derivă comunicarea, încrețește relieful trăirii și poartă spiritul omului spre marginea disperării: “azi n-am să pot scrie niciodată n-am să mai pot scrie/ fiindcă sunt copii/ cărora seva caldă de sub picioarele noastre/ le cumpără fericirea”, ”o să te chinui și tu cu inima strânsă/ între clanțele unei garsoniere “, “ușile din tine n-or să se schimbe/ ele izolează fonic veșnicia”.

Însă totul tinde să se acopere de o transparență transcendentală mai presus de orice încleștare: „o folie subțire de cer/ o să se aștearnă pe umerii noștri”. „Prea mic pentru a ieși” din haine, spălându-se în rănile lumii, poetul circulă prin „izvoarele ascunse în vene”, înscriindu-și nostalgia în „locul” liber dintre Dumnezeu și lume, în “liniștea neterminată dintre oameni”.

Eul liric rămâne țintuit între punctele cardinale rescrise în “zvonul degetelor” tăiate în “ierburile verzi”. El caută în ritualul îngropării rezolvarea neputinței asumate: „nu am dreptate niciodată n-am avut/ mi-am inventat carnea sub pietre/ scrisul meu crește din locul gol dintre Dumnezeu și om/ schimb de glicemie/ scrisul meu crește din plămâni cu sânge".

Ni se cere să umplem spațiile goale din noi cu "pământ pentru flori" și să captăm circular, trecând prin alteritate, forma lirică a resuscitării: “Caută în toată lumea asta un om care să vadă în tine/ oul”, “oul mulat pe propria umbră”.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!