Se implineste un an de la atacurile din 11 septembrie.
Din pacate chiar ieri am vazut un text in care era pus intre ghilimele "sacrificiul poporului american".
Eu atit pot sa zic : oriunde in lume este ingrozitor cind moare un singur nevinovat.Insa cine a putut gindi "bine le-a facut ca ei cum au facut la altii.." mai are de simtit. Moartea nevinovatilor nu are numar nici termen de comparatie. Este o tragedie care ne atinge in omenescul din noi. Atit.
Imi permit sa anexez un editorial de Paulo Coelho tradus in romana intr-un cotidian central.
Rog pe cei care au simtit ceva in aceasta zi sa aprinda o luminare si sa spuna o rugaciune.
Dumnezeu sa ii odihneasca !
.....................................................................
Editorial

de Paulo Coelho

La un an distanta, fiecare dintre noi isi poate aminti cu exactitate
unde se afla si ce facea in acea zi. Eu ma aflam la München si ma pregateam sa merg la lansarea uneia dintre cartile mele, cind un reprezentant al editurii mi-a batut la usa:
“Deschide televizorul! Repede!”.
Pe toate canalele, aceeasi imagine: unul dintre turnurile de la World Trade Center in flacari, al doilea avion care se apropia, o noua sfera de foc si prabusirea ambelor cladiri: dezastrul de la 11 septembrie 2001. Nimeni nu va uita vreodata unde se afla, ce facea si cu cine era in momentul atacului terorist.
E intotdeauna greu sa accepti ca o tragedie poate avea, intr-un anume sens, un efect pozitiv. Privind oripilati la ceea ce parea mai degraba o scena dintr-un film stiintifico-fantastic - prabusirea celor doua turnuri impreuna cu miile de oameni care se aflau inauntru -, reactia noastra a fost dubla: mai intii, un sentiment de neputinta si teroare in fata celor intimplate; apoi, sentimentul ca lumea nu va mai fi niciodata ca inainte.
Cu aceste sentimente in suflet, am stins televizorul si m-am indreptat spre libraria unde, teoretic, urma sa aiba loc lansarea. Eram incredintat ca n-o sa vina nimeni, caci orele urmatoare aveau, desigur, sa fie confiscate de alte stiri si detalii, ca si de cercetarea motivelor pentru care se intimplase ce se intimplase. Am pornit-o pe jos pe strazile pustii ale orasului. Desi era doar patru dupa-amiaza, oamenii se adunasera in barurile care aveau radiourile si televizoarele deschise, incercind sa se convinga ca totul nu era decit un soi de vis, din care, mai devreme sau mai tirziu, aveau sa se trezeasca, spunindu-le prietenilor lor ca specia umana e intr-adevar predispusa la astfel de cosmaruri recurente.
Spre surprinderea mea, cind am ajuns la librarie, ma asteptau sute de oameni. Nu vorbeau, erau tacuti - era o tacere urcind din adincul sufletelor, o tacere fara semnificatii. Treptat, am inteles de ce se aflau acolo: in asemenea momente, e bine sa fii impreuna cu alti oameni fiindca nu stii ce poate sa urmeze. Treptat, ne-am dat cu totii seama ca nu era un vis urit, ci un lucru real si palpabil, care de acum inainte avea sa faca parte din istoria civilizatiei noastre.
Iata ce-as vrea sa scriu la capatul acestui an de rasturnari. E-adevarat, lumea nu va mai fi niciodata ca inainte; dar oare sentimentul ca toti acei oameni au murit in zadar persista la un an de la acea dupa-amiaza? Sau, sub molozul de la World Trade Center, putem gasi si altceva decit moarte, pulbere si otel contorsionat?
Cred ca, la un moment dat, viata fiecarei fiinte umane este atinsa de tragedie: aceasta poate fi distrugerea unui oras, moartea unui copil, o acuzatie lipsita de temei, o boala care apare pe neasteptate facind din om un infirm. Viata e un risc perpetuu, si oricine uita asta nu va fi pregatit sa infrunte incercarile sortii. Ori de cite ori ne aflam in fata unei asemenea suferinte inevitabile, sintem siliti sa incercam a gasi un sens in ceea ce ni se intimpla.
Oricit de buni am fi, oricit am incerca sa ne traim viata in acord cu binele, tragediile se petrec. Putem da vina pe altii, le putem gasi o justificare oarecare sau ne putem inchipui cit de diferita ar fi fost viata noastra fara ele, dar toate astea nu conteaza: tragedia s-a petrecut, si cu asta basta. De acum inainte, singurul lucru care ne ramine de facut este sa ne privim din nou viata, sa ne depasim teama si sa incepem procesul de reconstructie.
Primul lucru pe care trebuie sa-l facem atunci cind avem in fata suferinta si nesiguranta este sa le acceptam. Nu putem privi aceste trairi ca si cum ele n-ar avea nici o legatura cu noi si nici nu le putem transforma intr-o pedeapsa care ne satisface eternul sentiment de culpabilitate. In molozul de la World Trade Center se aflau oameni ca si noi, care se simteau in siguranta sau erau nefericiti, care se simteau impliniti sau se straduiau inca sa se dezvolte, oameni pe care-i astepta familia sau pe care singuratatea marelui oras ii ducea la disperare. Erau americani, englezi, germani, brazilieni, japonezi, oameni din toate colturile lumii, adunati de aceeasi - misterioasa - soarta, la ora noua dimineata, in acelasi loc, un loc placut pentru unii, apasator pentru altii. Nu doar acesti oameni au murit o data cu prabusirea celor doua turnuri, noi toti am murit un pic si intreaga lume a devenit mai mica.
Acum citiva ani, in Japonia, un grup de oameni care studiau Budismul Zen se aflau impreuna intr-o casa la tara: deodata, ingrijitorul a intrat in incapere aducind stirea ca in vecinatate s-a petrecut o tragedie: o casa luase foc, iar o mama impreuna cu fiica ei ramasesera fara adapost. Una dintre studente s-a apucat imediat sa adune bani ca s-o ajute pe femeie la recladirea casei.
Intre cei prezenti se afla si un scriitor sarac, si fata a hotarit sa nu-i ceara bani. “O clipa”, a spus scriitorul, cind fata a trecut pe linga el, “vreau si eu sa dau ceva”.
A zabovit o clipa ca sa astearna pe hirtie ceea ce se petrecuse, apoi a depus foaia de hirtie in vasul in care se adunau banii. “Vreau sa va daruiesc tuturor aceasta tragedie, astfel incit sa ne aducem mereu aminte de ea cind gindul ne va fi la cine stie ce marunte suparari din viata noastra”.
In cazul atacurilor din 11 septembrie, putem dobindi, cred, ceva mai mult decit sentimentul ca, oricit de rea
ne-ar aparea propria noastra viata, ea este mult mai buna decit a multor oameni. Oricit de greu ar fi sa acceptam ceea ce s-a intimplat, e important sa intelegem ca asemenea clipe ne dau prilejul sa ne schimbam radical comportamentul.
Cind suferim o pierdere mare, fie ea materiala, spirituala sau psihologica, nu are nici un rost sa incercam sa recuperam ce s-a pierdut. Intr-un sens, in viata noastra s-a deschis un spatiu larg, un spatiu aflat inaintea noastra, un spatiu gol care asteapta sa fie umplut cu ceva nou. Oricit de paradoxal ar suna, in clipa cind pierdem ceva dobindim o mare libertate. Avem si alte modalitati de a infrunta lumea in afara umplerii acestui spatiu gol cu durere si cu amaraciune.
Mai intii, trebuie sa ne reamintim marile invataminte ale inteleptilor: rabdarea si incredintarea ca totul in viata este trecator. Din aceasta perspectiva, sa privim cu alti ochi la valorile noastre: daca lumea nu va fi sa redevina un loc sigur, sau macar nu foarte curind, de ce n-am folosi aceasta schimbare brusca in avantajul nostru, petrecindu-ne zilele asa cum ne-am dorit dintotdeauna sa o facem, fara sa avem curajul, incredintati cum sintem ca trebuie sa ascultam de “rutina de zi cu zi”, ca totul este sub control? Citi oameni nu se aflau oare, in dimineata zilei de 11 septembrie, la World Trade Center impotriva vointei lor, practicind o meserie care nu li se potrivea, facind o munca ce nu le era pe plac numai fiindca slujba era sigura si urma sa le asigure o pensie la batrinete?
Acel eveniment a provocat o mare schimbare in lume, iar cei ingropati sub molozul celor doua turnuri nu au murit in zadar. Ei ne imping sa ne regindim propria viata si propriile valori, ne indruma catre destinul pe care ni l-am visat dintotdeauna fara a avea curajul sa ni-l insusim. In prabusirea lor, turnurile au tras dupa ele vise si sperante, dar au deschis totodata noi orizonturi, dindu-ne tuturor putinta de a reflecta la viata noastra.
A venit, asadar, momentul sa reconstruim nu doar turnurile, ci sa ne reconstruim pe noi insine; caci importanta cu adevarat este atitudinea noastra fata de ceea ce ne asteapta. Se povesteste ca, imediat dupa bombardarea Dresdei, trecind pe linga un loc acoperit cu moloz, un om a intilnit trei muncitori.
“Ce faceti aici?” a intrebat el.
Primul muncitor s-a intors catre el si i-a spus:
“Nu vezi? Mut pietrele astea dintr-un loc intr-altul!”
Nemultumit de raspuns, omul l-a intrebat pe al doilea muncitor.
“Nu vezi? Cistig un ban!”, i-a raspuns acesta.
Nu foarte lamurit, omul s-a hotarit sa mai incerce o data. S-a intors catre al treilea muncitor si i-a pus aceeasi intrebare.
“Nu vezi? i-a spus acesta. “Recladesc o catedrala!”
Desi toti cei trei muncitori faceau acelasi lucru, doar unul simtea care e intelesul adevarat al vietii si al muncii lui. Sa speram ca, in lumea care ia nastere sub ochii nostri, fiecare dintre noi se va dovedi capabil sa se ridice de sub molozul propriilor trairi, recladind catedrala la care am visat dintotdeauna, dar pe care n-am indraznit s-o inaltam. (In romaneste de Daniel Bruno)