agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 19049 .



Poezia cosmosului în opera lui Tudor Arghezi
articol [ Internet ]
Bâlci în Aldebaran

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [magul ]

2003-02-04  |     | 



Poezia cosmosului în opera lui Tudor Arghezi

Bâlci în Aldebaran

Astronomia, aceasta vastă știință a naturii, a intrat în literatura română cultă, fie prin filonul literaturii populare și al credințelor țăranului român despre cer și stele, prin referiri la astronomia empirică, fie prin achiziții mai recente din astronomia observațională. În metafore de o senină frumusețe, astrele cele mai cunoscute: Soarele, Luna, planetele, cometele, Calea Lactee sunt prezente în creațiile literare nu în haina lor astronomică, ci ca elemente de natură ce punctează spațio – temporal prezența cosmosului.
Există și texte în care, sub pretextul exprimării literare, se vădesc cunoștințe de astronomie. Fără a avea pretenția unei înșiruiri cronologice, amintim aici, cosmogonia eminesciană din Scrisoarea I, versurile lui Macedonski referitoare la comete, acesta fiind și membru al Societății Astronomice Franceze, reprezentarea grafică a constelației Orion de către Gala Galaction. Iar lista ar putea continua.
Poezia Bâlci în Aldebaran mi se pare reprezentativă pentru că în conținutul ei se regăsesc cele două surse de imagini astronomice amintite mai sus. Și pentru că e bâlci, autorul găsește potrivit să își instaleze o tarabă de la care vinde, în mod paradoxal, cerul cu podoabele lui de stele dar nu orice zonă stelară ci însăși zona roiului deschis Hyade, după cum voi arăta mai jos. Dar să ne uităm pe text:
Hai mărgele! Ia mărgele!
Cerul meu e plin de ele,
Giuvaere, cruci, podoabe
Cu scântei mai tari, mai slabe.

E sugestivă imaginea stelelor, asemenea mărgelelor, a podoabelor înșirate la tarabă, precum și a diferențelor de magnitudine: scântei mai tari, mai slabe.
Vând și un mărgăritar,
Cinci ocale la cântar.
Dar păcat de greutate,
Că scade la jumătate
Și pierde câte-o câtime
De crâmpei din îngustime.
Vineri seara la lucarne,
O să-l am cu două coarne.
Par versuri obscure la prima vedere, dar putem aduce fără a greși lumină în acestea, evidențiind ceea ce la vremea lui Arghezi se știa în astronomia observațională. Mărgăritarul nu poate fi altul decât steaua Aldebaran, cea mai strălucitoare stea a constelației Taurul (locul de bâlci), pentru că la lucarne, vineri seara, va avea cele două coarne. Pe harta astronomică constelația are în componență și două stele de o magnitudine mai mică ce închipuie coarnele, în așa fel încât aflăm acum că zona de cer pe care o „comercializează” cerescul negustor la tarabă e roiul deschis de stele al Hyadelor. Imaginea e perfectă. Dacă aș putea să vă iau cu mine sub cerul înstelat și să vă arăt cum vine treaba asta, ați putea observa o stea mare și roșie, Aldebaran, cu coarnele constelației Taurului, alte două stele mai sus, spre dreapta. Constelația e scăldată de o spuză de steluțe mai mici, adevărate mărgele, ce reprezintă roiul Hyade.
in curand

E greu de înțeles de ce mărgăritarul acesta scade la jumătate, păcat de greutatea lui, și pierde din strălucire, din „crâmpei”, deși are „cinci ocale la cântar”, sugerând prin ideea de cantitate a pietrei de pe tarabă, strălucirea, diametrul aparent al stelei pe boltă, față de strălucirea mărgelelor din jur. O singură explicație decurge firesc de aici. Astronomii știu, iar la vremea aceea nu cred că exista om citit care să nu se fi uitat prin luneta Observatorului Urseanu, sau eu știu, oriunde afară (la vremea aceea astronomia franceză și germană era în mare vogă), că Aldebaran e un sistem binar, adică o stea dublă cu două componente ușor de observat prin instrumente astronomice mici și medii. Acum e explicabil de ce greutatea scade la jumătate, autorul sugerează că strălucirea unui stele care aparent se vede o unitate de imagine, în realitate e un sistem care se vede altfel prin telescop, înjumătățit, cu „câtimea” pierdută. Și chiar dacă nu a văzut imaginea asta , simpla informație ar fi de ajuns pentru a justifica sensul versurilor.
Dar aduce și noroc,
Că se face iar la loc…
Toată noaptea țin deschis:
Vând pe dragoste și vis
Și numai pe datorie.
Plata la Sfânta Mărie,
Ori la un soroc, știu eu?
Când o vrea și Dumnezeu.
Ia numai un pumn și du-te!

Într-o mână ții opt sute.
Dacă merge bine treaba
Dau și Carul Mic degeaba.



Acum se observă schimbarea de registru, pentru că trecem spre tărâmul credințelor populare, unde stelele sunt sursă de noroc sau nenoroc, stele logostele care guvernează soarta oamenilor: Stelele se mișcă pe Cer, însoțind în călătorii pe omul de a cărui viață sunt legate. (Mușlea I., Bîrlea O. Tipologia folclorului românesc). Sau, într-un alt exemplu: De soarta omului steaua nu se desparte niciodată. (Culea Apostol D, Datini și muncă)
Taraba e deschisă toată noaptea iar negustorul leapădă o mască și devine ceea ce este de fapt, un astromancier, ghicitor în stele. În trecut ghicitorii în stele erau o tagmă aparte de vrăjitori. Ei ghiceau în mersul stelelor pe cer, în zodii și chiar în dâra produsă pe cerul nopții de meteori (stele căzătoare), dar în primul rând ei descântau de dragoste pentru tinerele fete: vând pe dragoste și vis, precum și versurile finale Azi a mai rămas o stea/ Fetelor cine o ia? ne îndreptățesc această idee. În zona Sucevei fetele, ele însele, „vrăjeau pe stele” arătarea ursitorului astfel: Sfântă stea/ Te mulțumesc cu sfinte metanii/ Să-mi trimiți pe ursitorul/ Ursitorul meu/ În vis să-l văz/ Aievea să-l visez. În zona Turnu Măgurele, fetele se puneau în genunchi duminică seara, când era cerul senin, cu fața spre cea mai strălucitoare stea, rostind: O, tu stea/Steluța mea,/ Toate stelele să stea,/ Steaua mea să nu mai stea/ Să umble în lung și-n lat/ Să se ducă și la scrisul meu în sat […] Să treacă prin ape fără vad/ Prin câini fără ciomag/ Prin fete frumoase,/ Să i se pară cățele râioase/ Numai eu stea luminoasă (T. Pamfilie). Tot din acea zonă provine și un descântec de ursită: O, tu stea,/ Steluța mea,/ Toate stelele să stea/ Și tu să te faci năpârcă viforâtă/ Din – naltul cer coboară,/ cu patruzeci și patru ciocuri de fier./ Să te duci la ursita mea ursită/ Prin sat neumblat, / De câini nelătrat… (T. Pamfilie).
Vrăjitorul din poezie vinde pe datorie sau amână plata la niște soroace de Dumnezeu știute, pentru că a vinde lumina e ca și cum ai vinde blana ursului din pădure. Ia numai un pumn și du-te, căci încântarea și descântarea lumii folosind atribute celeste ne transportă în Cosmosul subtil, unde orice determinare cantitativă, orice plată, devine un nonsens. În aceste zone e perceput Cosmosul sacrificial, cel care se dăruiește ființelor necondiționat, aceasta fiind singurul mijloc de comunicare și comuniune între om și univers, compatibil cu firea și înțelepciunea omului din popor.
Așa se ajunge la supralicitare: Dacă merge bine treaba/ Dau și Carul Mic degeaba, moment de mare importanță, pentru că de această dată vraciul negustor vinde ceva mai mult decât un pumn de soartă. Carul Mic, constelație circumpolară (care nu apune niciodată), are în vârful oiștii Steaua Polară, de care poporul nostru leagă credințe străvechi, ea fiind numită și “Stâlpul cerului”, Axa Lumii în tradiția Polului, reminiscențe ale cultului solar.
Când lumina se aciuă,
În oblon se face ziuă.
Încui ușa pe la clanță
Și strâng bolta-n tărăboanță
Și o car tiptil acasă:
Zorile să nu mă vază,
Vântul să nu mă miroasă.

Azi mi-a mai rămas o stea
Fetelor, cine o ia?
Noaptea trece pe nesimțite și vraja se destramă încet – încet. Puterea descântecelor se volatilizează în lumina aurorei și magul astrelor strânge bolta în tărăboanță ; o cară tiptil spre casă să nu-l vază zorile, să nu-l miroasă vântul, ca nu cumva să-și piardă puterile. Această discretă ieșire din decor sugerează ocultarea, certitudinea că am avut de a face cu un veritabil oficiant în misteriile cosmosului care, după ce-și îndeplinește rolul de catalizator între om și univers, se retrage în tăcere. Va reveni cu siguranță noaptea următoare pentru a vinde o altă parte de cer, un alt mărgăritar de soartă.
Mereu va avea ceva de oferit cât timp vor fi oameni și stele : Azi mi-a mai rămas o stea/ Fetelor, cine o ia? Dacă ați veni cu mine sub cer admirând ploile de meteori și jocul de culori al crepusculului, aș putea să vi-l arăt. Trebuie doar să ne deschidem o clipă inima și încă o clipă și încă….


Dan Mitrut

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!