Cu mai bine de o săptămână în urmă am decis să vă invit la o discuție liberă pe un subiect care ar fi trebuit de mult să fie abordat : Cum putem să-i ajutăm pe cei ce încearcă, cu atâta efort, să se desprindă de starea ombilicală care îi sufocă, care le altereze idealurile, care îi țin dependenți? Având la dispoziție acest „site” de excepție, am sperat că mulți își vor deschide inimile, că vor folosi aceasta posibilitate unică de globalizare a informațiilor, pentru a face un pas către viitor.
Am sperat că discuțiile, care urmau să aibă loc, vor fi ca un forum deschis către toți.
N-a fost chiar așa! Incercarea mea, de-ai atrage pe cei interesați într-o polemică deschisă, principială, s-a lovit de aceeași inerție ineptă, de incapacitatea de a privi lucrurile în față.
Excluzând două sau poate trei intervenții pe subiect (și cu această ocazie țin să mulțumesc celor care au acceptat cu entuziasm ideea,) polemica s-a trasformat în ceea ce,
după parerea mea, n-a fost o „polemică” ci doar o exemplificare de cum nu trebuie să se spele o rufă murdară în văzul tuturor. Dar alunecarea de la subiect este specifică atunci când ceva nu-ți convine. Cei care o inițează, dacă o fac cu bună stiință, se simt cu musca
pe căciulă! Ce ne rămâne de făcut? Cum îi putem ajuta pe cei care bat, în cazul nostru, la porțile, presupus deschise, ale literaturii, și se trezesc „cu pumni în gură”?
După cum vedeți, până acum, n-am intervenit în discuție, cu toate că eu am pornit-o, pentru că îmi lipsea ceva. Dovada! Micile apostrofări de tipul: „...așteaptă să ți se șteargă mai întâi cașul de la gură și după aia să-ți dai cu parerea”, sau „...de unde ai mai apărut și tu?”, nu erau concludente. Aveam nevoie de altceva. Mai mare. Mai edificator! Dar „hienele” nu-și scot capul decât atunci când li se pare că sunt amenințate sau când li se face „foame”, când vor să vadă sânge, când vor să se mângâie pe burtă de satisfacție.
Știam asta, și am pornit la drum. Am început să-mi fac mai des prezența pe site. Am început să arunc o strofă pe aici, o părere pe acolo, să zgândăr când pe unul, când pe altul.
Doar-doar!...Dar fără succes! Eram, încă, o pradă prea mică pentru o „hienă” mare. Atunci am decis să întorc macazul. Am introdus pe site, una după alta, pentru câteva zile, poezii.Și am încurajat pe toți cei care au lăsat mesaje, să revină. Până aici mi-a fost!
„Hidra” și-a scos un cap. Și a mușcat! Până la os! Cu două rânduri, iligibile, m-a anihilat! Sau, cel putin, așa a crezut! Ea, nu s-a ales cu nimic. Eu, cum nu sunt ușor comestibil, am obținut DOVADA!
N-am râs, n-am avut de ce, dar am scos la lumină mecanismul prin care „the big brother”, de ori unde ar fi el, acționează. Am știut , în momentul acela, că articolul de față a prins contur.
Dar, atenție, Hidra are multe capete! E nevoie de mult efort, de o voință colectivă, de timp, pentru a i le extirpa. Hienele, ca și Hidra menționată mai sus, au nevoie de sânge, este „rezonul” lor de a exista, este incapacitatea lor, exprimată, de adaptare la noile cerințe. Este Trecutul lor pe care vor să ni-l vândă drept Viitor. Să nu-i lăsăm!
Așa cum am mai spus, avem la dispoziție acest site deschis cu atâta generozitate, pentru toți acei care iubesc literatura. Să ne folosim de el! Să învățăm să ne ajutăm unii pe alții, fără apostrofări, fără invective, și, mai ales, făra tendințe de anihilare! Mulți bat la porțile
Poeziei. Puțini vor ajunge pe vârfurile ei. Dar fiecare are dreptul să încerce!
Discuții aprinse au să existe, polemica poate să ajungă până la punctul de fierbere. Dar „fără pumni în gură!”
Ce ziceți, acum că dețin Dovada, putem redeschide discuția?!
Al dumneavoastră, cu sinceritate,
Adrian Erbiceanu

P.S.
Mulțumesc celor care, prin intervențiile facute, m-au ajutat să scriu articolul de față,
Mulțumesc editorilor site-ului pentru înțelegere, și,
Multumesc,anticipat, tuturor acelora care vor binevoi să-și aducă contribuția, după puterile lor, la eliminarea spiritului „de Clan” din literatură.
A.E.