Tag der Deutschen Einheit – Ziua Unității Germane, o zi de sărbătoare națională fără motive de incertitudine sau chiar umbre de nemulțumiri. Așa s-ar putea crede cu privirea de afară. Cine urmărește însă mai critic felul germanilor de a-și sărbători ziua națională poate să recunoască ușor două fețe diferite ale zilei de 3 octombrie.

Fața oficială o putem urmări – sau după dispoziția personală chiar participa la ea – la televizor. Anul acesta slujba ecumenică, actul politic festiv și marea serbare populară cu mulți artiști renumiți din scena rockului (Udo Lindenberg, Peter Maffay ș. a.) au avut loc la Magdeburg, municipiul landului Brandenburg.

Discursul festiv a fost rostit de Imre Kertész, purtătorul Premiului Nobel pentru literatură al anului 2002. Mesajul pe care acesta îl pregătise pentru poporul german nu era nicidecum țesut numai din amabilități. Totuși a găsit și cuvinte de recunoștință pentru actul de unire: „Procesul lung și încărcat cu conflicte al unificării celor două Germanii, care s-a desfășurat public în fața întregii lumi, se poate privi într-o măsură oarecare ca repetiție generală pentru unirea europeană.“ Iritații la unul sau la altul dintre ascultătorii lui ar fi putut să genereze propoziții pe care nimeni nu le aștepta din gura unui om care fusese internat în lagărele de concentrare din Auschwitz-Birkenau și Buchenwald: „Sunt convins că pacifismul nu este un răspuns potrivit la provocarea terorismului. . . .Fără îndoială este războiul împotriva terorismului pentru Europa de același interes vital ca pentru America.“ Scriitorul maghiar, născut în anul 1929 la Budapesta, are o cu totul altă privire asupra politicii administrației Bush decât marea majoritate a germanilor, care au respins cu vehemență războiul din Irak. Relatările lui literare din acest discurs îl legitimează de drept pentru cel mai de seamă premiu literar din lume. „Uniunea germană a început cu pași de dans, și chiar dacă acești pași au devenit mai târziu puțin mai grele, începutul rămâne pentru totdeauna neuitat. Când o națiune își recâștigă libertatea zâmbește pentru o clipă întreaga lume.“

Magdeburgul a sărbătorit cu multă patimă și voie bună. Dar restul Germaniei? Se simțea mai degrabă indiferență, decât participare activă a cetățenilor. Există probabil mai multe motive pentru această nepăsare colectivă.

Unul ar putea fi însăși data sărbătoririi Zilei Unității Germane. La 3 octombrie 1990 s-a făurit „doar“ uniunea politică a celor două state germane. Unirea populară se produsese deja la 9 noiembrie 1989, când zidul berlinez devenise istorie. Aceasta e data care s-a infipt pe viață în mintea generației care a dărâmat zidul sau a participat în fața televizoarelor cu sufletul la gură la evenimentele acelei nopți cruciale pentru viitorul întregului continent.

Există mulți oameni proeminenți în Germania, ca de exemplu ministrul de externe Joschka Fischer, care aduc și un al doilea argument pentru ziua de 9 noiembrie ca zi de sărbătoare națională în discuție. Pledoariile lor apar în fiecare toamnă în mass-mediile germane. La 9 noiembrie 1938 național-socialișii lui Adolf Hitler au început pe față și fără jenă în fața unei lumi consternate distrugerea fizică și psihică a minorității evreiești din Germania. Monstroasa noapte a cristalelor (Kristallnacht) și fabuloasa noapte de reunificare a țării, două nopți, o singură zi de noiembrie și totuși 51 de ani depărtați o dată de cealaltă, iată caracterizarea unui drum din bestialitate spre civilizație. Această victorie a umanității merită întradevăr o atenție colectivă și memorativă mai mare decât un act politico-diplomatic, oricât ar fi el de important.