IGNORANÞII
( manifest al poeziei libere)


Dacă un om are nevoie de singuratate ca să se simtă liber, atunci singurătatea înseamnă libertate.
Dacă un om are nevoie să se identifice cu ceva sau cu cineva ca să se simtă liber, atunci oglindirea lui în acel ceva sau cineva înseamnă libertate.
Dacă un om are nevoie să iubeasca pentru ca să se simtă liber, atunci chiar dacă iubirea nu-i e împărtășita, simplul fapt de-a iubi e libertate.
Dacă un om are nevoie de revoltă ca să se simtă liber, atunci revolta înseamnă libertate.
Dacă un om are nevoie de luptă ca să se simtă liber, atunci lupta înseamnă libertate.
Dacă un om are nevoie de negație și contradicție, ca să se simtă liber, atunci dreptul de-a spune NU e libertate.

Libertatea de a tăcea, de a vorbi, de a gesticula, libertatea de a scoate limba, libertatea de-a te juca, libertatea de-a visa imposibilul, libertatea de-a nega realitatea, libertatea de-a reinventa realitatea, libertatea de a căuta adevarul, libertatea de-a nu căuta adevarul...

Libertatea de-a comunica fără marori, fără interogatorii, fără justificări, fără eufemisme.
Libertatea de-a te exprima dincolo de canoane, de modele, de curente estetice, libertatea de-a fi anacronic, libertatea de-a fi poet.

Poezia nu e nici formă nici conținut nici emoție nici lirism nici magie nici sublimare nici senzație nici stare. Poezia e libertate.

Poezia e viața noastră secretă, e teritoriul intim și inviolabil al conștiinței sinelui...poezia e flux al amintirilor și reflux al reveriei, e ceea ce ne alimenteaza puterea de-a continua să ne uimim de viața.

E expresia nevoii noastre legitime de libertate.

Un poet adevarat nu scrie într-o anumită formă, căutând sa-și recompună într-o altă dimensiune algoritmul trăirii interioare, poezia e însăși actul de interiorizare, o încercare permanentă a creatorului de a-și descoperi propria imagine și existență condensate în timpi și spații interioare. Un poet adevărat nu scrie nici pentru ca ar avea ceva de spus, nici din dorința de a estetiza emoții și idei, scrie pentru ca nu poate sa nu scrie. Poezia e o oglindă magică în care se reflectă ceea ce-am vrea sa fim, ceea ce-am fost cândva și nu mai suntem...

Poezia ne redă înapoi trecutul descompus și recompus din nostalgii, un viitor fantomă creat din mădularele dorinței...un prezent transfigurat de emoție, fragmente de realitate strecurate prin sita regretului sau speranței, închipuire disecată de bisturiul lucidității sau dimpotrivă expulzată furibund în contrasenul raționamentelor, poezia e neliniște sau presentiment, gandire în stare febrilă, încordare anxioasa sau descarcare extatică, e echilibru și așteptare, e laboratorul alchimic în care unde enigmatice ne preschimbă la față.

Poezia se face cu sânge și limfă, cu disperare și revoltă împotriva disperării, e un câmp de forțe, un câmp de batalie în care se înfruntă doua sau mai multe voci interioare, e alternanța zgomotoasă sau tandră a mai multor ritmuri și pulsiuni sufleteși, e o supapa de evadare din subconstient spre meta-conștiință.

Poezia e muzică a cuvintelor... înlănțuire de sonorități verbale pe mai multe game, conflict și condensare a emoției în armonii și dezacorduri, poate fi radiografie a trăirii, dar poate fi și sublimare sau degradare a substanței brute a sentimetelor. Poezia e invocație a spiritului dincolo de granițele stărilor primare.

Astfel ca poetul autentic trebuie sa ramână un IGNORANT. Să nu țină cont de ceea ce numesc alții poezie, pentru că poezia înseamnă libertate. Poate fi un tango al cuvintelor sau o dezlănțuire semantică în contra-timpi de jazz, un balet al ideilor gestate în pântecul emoției, căci stilul e esență, e expresie a unicității trăirii poetice dincolo de orice constrângeri.

Poetul autentic nu poate trișa prin poezie. Daca rima e o cămașă de forță atunci trebuie să se descotorosească de ea. Dacă versul alb e prea strâmt sau prea larg pentru ceea ce simte nevoia să exprime poetul, atunci trebuie să se descotorsească de el.
Nu există criterii estetice pentru poezia autentică... ci doar criteriul identității. O poezie care nu e originală nu e nimic... e un simplu act de mimesis. Pentru ca suntem unici și irepetabili. Pentru că fiecare atom din experiența noastră particulară transpare în poezie. Atunci când poetul scrie cu conștiința ca va fi citit sau timorat de gândul că va fi neînțeles, poezia îl acuză. Îl da de gol și-i trădează impostura.
Poezia e respirație a gândirii.... e un seistmograf al sensibilității.
Ca să poți fi universal trebuie să fii în primul rând tu însuți.

Poeții, tocmai pentru că nu pot trișa, sunt cutia de rezonanță a pulsațiilor lumii, sunt „ responsabili de universul vibrațiilor” (Bogdan Geană).
Astfel ca până și în fuga de realitate a poetului, lumea își reflectă chipul prezent, cu toate ridurile, cercanele, cutele surâsului, încruntările care-i conturează expresia.

Poeții sunt mesagerii prezentului în viitor, sunt povestașii miturilor în prezent, sunt zugravii trecutului în trecut, dar toate astea supuse legilor hazardului de-a trăi într-un prezent anume... într-o anume zodie a isoriei a cărei influență nu poate fi anulată.
Poeții sunt cei care știu și vor să definească prin cuvinte sintagma particulară a timpului existențial care le-a conturat ființa. Sunt liberi să se nască încă o data prin poezie....să trăiască prin poezie, să iubească, sa urască, să sufere, să urle, să chicotească, să se amuze prin poezie. Pentru că poezia înseamnă libertate.

Poetul ignorant e bufonul regelui.
Poetul trebuie să ramână bufon și ignorant.
Nu vă imaginați ca simțul ludic e altceva decât optică inversă a conflictului, că umorul e altceva decât cealaltă față a sensibilității.

Poetul trebuie să aibă conștiința propriei sale identități atunci când scrie, să nu-și eludeze experiența, aspirațiile, fantasmele doar pentru a comunica un mesaj universal...mesajul poetic e însăși existența poeziei fecundată în mintea și sufletul celui care-i dă viață.

Poezia e realitate anodină transfigurată în spirit. E animism, e putere a imaginației de-a însufleți lucruri neînsuflețite, putere a spiritului de-a înnobila lucruri mărunte și fade, acea forță ocultă a rațiunii de a da un sens absurdului și derizoriului....poezia e putere de-a vedea prin ziduri, poezia e putere de a fi liber dincolo de orice evidențe.

Poezia poate fi descriere sau incantație, protest social sau moral, manifest, furie, chemare, abis, nevoie de împăcare, căință, iertare....
Poezia nu trebuie să apeleze la descrieri cu orice preț.
Poezia nu trebuie să fie neapărat lirică există poeți recalcitranți.
Poezia nu trebuie să fie neapărat furioasă există poeți melancolici.
Poezia nu trebuie să fie interiorizată există mari poeți extravertiți.

Poezia e un joc.
Poezia e ceva mult mai serios decât putem realiza.

Poezia conservă viața în toate aspectele ei....poetul trebuie să ramână smerit în fața vieții.
Să se ferească să dea verdicte. Să se ferească să dea definiții. Poezia nu poate fi redusă la visare, la suferință sau la joc. Pentru că viața nu poate fi redusă la vis, la tragedie sau la haz.

Poezia nu trebuie să fie neaparat un act de penitență, protest sau căință decât dacă poetul se simte liber scriind în felul ăsta.

Poetul nu trebuie să se lase contaminat de influențe intelectuale, poetul e un artist. Iar arta nu poate fi redusă la sintagme logice și silogisme raționale. Poetul nu trebuie să fie irațional în pofida oricărei rațiuni.
Nu trebuie să se lase absorbit de nisipurile mișcătoare ale ideologiilor.
Poetul trebuie să ramână singur și lucid. Poetul trebuie să-și apere teritoriile lui secrete.

Poetul e un dansator pe cărbuni încinși. Un fachir. Un mag.
Poetul nu trebuie să ridice în slavi profeții, pentru că el e un profet.
Nu trebuie să se lase copleșit de arta magicienilor, pentru că versurile lui sunt magie.
Nu trebuie să se prosterneze în fața marilor inițiați pentru că el este un inițiat.

Poetul umblă la mare înălțime pe-un pod suspendat....de-o parte și de alta începe prapastia. Astfel că trebuie să aibă grijă să nu se dezechilibreze niciodată. Trebuie să creadă în poezia lui până la capăt.

Dacă există tentația să se încline cât de puțin poate aluneca în zona demonstrațiilor și cade de pe pod .

Dacă se îndoiește de poezia lui riscă să-și înșele propria ființă, falsificându-și versurile doar pentru a fi pe înțelesul altora. Și chiar dacă poate trișa în exterior, nu se poate amăgi cât să se bucure de succesul unei poezii care nu-l reprezintă.

Orice pact pe care poetul îl face punându-și gaj libertatea e o capcană periculoasă care îi anulează condiția de poet.

Poetul nu trebuie să fie un tribun, un militant, un avocat decât atunci când își apără propria cauză, atunci când se luptă pentru ceea ce a ales să fie și să iubească.

Poetul nu trebuie să se pună în slujba nimănui.... poetul e un slujitor al lumii.

Poetul e o conștiință a unei generații în spirit. Poetul trebuie să fie contemporan pentru ca poezia lui să fie atemporală.

Poezia e un act de cultura. Astfel că nu trebuie să-și tragă sevele din cultură ci din viață.

Poezia e un har. Orice încercare de-a îl controla e o ispită care se plătește scump.

Nu există poeți înnăscuți, pentru că poet poate fi oricine.

Uitați tot ce credeți că știti despre poezie. Despre formă și conținut. Despre poeții romantici și poeții onirici, despre realism, utopii, poezia de stare sau de idee, poezia senzorială sau ermetică, uitați tot ce știti despre cum se scrie poezie. Fiți liberi! Fiți poeți!

Poetul ingnorant nu crede în nimic. Poezia lui e un act de credință