Motto:

Tremură în amintire o salcie de demult. Liliacul sparge mugurii! Vine în sfârșit , primăvara și e urât fără Nichita. El era vărsătorul de aur. Avea dorul să viseze albastru și să transmită visul întreg.
Acum când se arată primăvara Nichita aruncă peste lume umblet de aprilie!


Nichita ,
născut în zodia Berbecului, sub semnul aprins al tumultoasei vieți, el a fost acea ființă în care geniul se îmbina armonios cu prea plinul vieții. Chica sa rebelă, era veșnic răvășită blond de un vânt nevăzut în nemărginirea ochilor albaștri. Nichita purta însemnul și emblema candorii și a seninătății răzvrătite, manifestând o liberate a gândului jucându-se cu vizionarismul eminescian și ermetismul lui Ion Barbu.

Nichita a coborât ca un gladiator în arena cuvintelor. El și-a asumat necuviința totalei libertăți înșirându-le muzical, frângându-le neașteptat, refuzându-le sensurile obișnuite, întinzând adevărate capcane de cuvinte ochiului nostru consacrat tradițional, făcându-le nu doar semne altfel: nichitian, ci, mai ales, să însemne un alt fel și un alt ceva. Nichita s-a instalat ca un vulcan în erupție în teritoriul poetic al limbii noastre.

Obsedat să-și manifeste gândurile în cuvinte, nu de puține ori abstractizează mesajul în forme unice. El găsește nenumărate căi de a prinde frumosul modelând cuvântul și dându-i o formă unică. Metaforele versului transferate în cuvinte și uneori necuvinte reprezintă diverse ipostaze ale existenței sale dar și a Universului.

Pentru Nichita, cuvintele au harul lor și dintr-un om nu pot fi ucise decât cuvintele știute de el! Tot Nichita mărturisește despre cuvinte, că nu puteau să-i intre nici prin nas, nici prin urechi, nici prin gură. Habar n-avea cum a reușit să învățe carte. Din această cauză s-a înfuriat mai târziu și a scris o culegere de poezii numită Necuvintele.

Titlurile poeziilor sunt deseori și ele șocante, neadecvate conținutului. E o capcană candidă pe care Nichita o întinde cititorului leneș, amator de poezii cu morala fabulei înscrisă chiar în versul dintâi. Poetul sugerează piste false chei de înțelegere neinutilizabile obligându-și cititorul nu doar să-l citească, ci să-l recitească, înălțându-se o dată cu autorul în lumea ideii.

Veșnic îndrăgostit, Nichita iubea iubirea. Putea să adore o ființă, să moară și să învie de dragul ei, ca peste cel mai scurt timp, văzând în alta ceva ce-l tulbura, s-o uite. Căci ființa ideală se alcătuia treptat, în timp adăugând de la una părul, de la alta ochii, de la cea de-a treia privirea, de la încă una șoapta.

Iubirea pentru Nichita este o stare de extaz, de revelație si pare a fi unicul mod de existență, o cale de cunoaștere, o cale de atingere a clipei unice. Ea produce o senzație de plutire, un sentiment al imponderabilității, o șansă de a trăi în miezul minunilor. Sentimentele devin cuvinte, transferate de multe ori în sunet și lumină, trăind beția albă a simțurilor.

Scrisul și poezia pentru Nichita sunt lucruri specifice umanului, sunt acțiunea, tensiunea, care desparte pe om de orice altceva. Ele reprezintă specificul omului, libertatea lui. Despre tehnica scrierii poeziei el spunea că și paianjenii au tehnică, tehnică putem descoperi și la furnici, ca să nu mai vorbim de superbele arihitecturi ale termitelor. O oarecare tehnică are însuși cosmosul, soarele, dar sentimentele, sentimentele nu le au decât oamenii. El se referă la sentimente, la cele exprimate. Un sentiment nu există decât în momentul în care el este exprimat.

Privirea lui albastră iubea și ocrotea cuvintele pentru a exprima sentimente contemporane mai întâi ale lui, mai apoi ale prietenilor, mai apoi ale prietenei prietenilor după aceea ale orașului lui, ale țării lui, ale continentului lui, ale lumii în genere.

Comunicarea este sensul primordial al poeziei. Nimeni nu poate scrie numai pentru sine. Pentru sine poți gândi, pentru sine poți plânge cu lacrimi, pentru sine poți râde. Dar pentru ceilalți, în procesul comunicării se comunică prin cuvinte.

Poetul s-a mistuit pe altarul cuvintelor limbii române, el arunca cu nepăsare pe obrazul alb al hârtiei cuvinte , așchii de gând. Este cel care a sărutat călcâiul vulnerabil al Cuvântului și acesta a început să șchipăteze strivindu-i sărutul și iscând o învolburare de sensuri nemaiîntâlnite până atunci.

Ce spune Nichita despre poet ? - poetul este slugă și rege! Nu putem să-l confundăm cu poezia, ar fi o prostie după cum prostie este să confunzi moașa comunală, care ajută la naștere, cu însuși fenomenul nașterii. Slujirea poeziei este durere și numai durere. Iar măreția poeziei se află în depășirea durerii.

Fiecare poet năzuiește spre un nou magnet cu ajutorul căruia să-și construiască gândurile, așa cum se adună piliturile de fier. Ce îngrozitor este când ți se fură acest magnet iar piliturile de fier devin nisip într-o clepsidră ! Spunea că răsturnarea clepsidrei este o tragedie. Poetul ca și soldatul nu are viață personală. El e ca și timpul, mai repede sau mai încet, mai mincinos sau mai adevărat...

Nichita trăia cu o frenezie neobișnuită chiar pentru viața publică pe care îi plăcea să o ducă înconjurat de prieteni, încât cauza oboselii care-l cuprindea uneori este incertă : boala sa sau risipa de strălucire orală cu care-și uimea vizitatorii. Ascundea față de toți semnele bolii și afișa un optimism debordant, deși stare i se înrăutățea într-o progresie lentă.

Medicii erau uimiți de rezistența acestui organism și de vitalitatea sa extraordinară, contrazicând toate datele analizelor științifice. Spiritul său era superior ruinării trupului și nimeni nu poatea să creadă că poate fi înfrânt deși verdictul medical era implacabil.

Ultimile zile ale lui Nichita – pe 9 decembrie merge la Turnu Severin pentru a participa ca martor principal la căsătoria prietenilor săi de familie Ofelia Rotaru și Alexandru Condeescu, ceremonie pentru care insistase în mod neobișnuit și irezistibil.La cină, Nichita dedică un poem gazdei, profesorul Nicolae Rotaru.

La ceremonia din catedrala pictată de Tătărescu, Nichita participă ca la un recital muzical- vocea părintelui Nicolae Jiga era într-adevăr extraordinară cerând să se repete fragmentele care l-au încântat. Va executa la orgă Pe lângă plopii fără soț, un fragment din Bach și un vals, numai pentru tinerii săi prieteni. Va mai cere formației să cânte melodii sârbești și cântece ale prietenului său Fărcașu. Spre seară este invitat la protopopul Crăciun , iar Nichita stă cât să dicteze un poem. Va fi ultimul. Ambele poezii scrise la Severin erau într-o stranie contradicție cu buna sa dispoziție și, privite retrospectiv, descoperi ciudate premoniții ale stingerii.

Duminică împreună cu cei doi tineri și cu Dora face proiecte, vorbește despre predarea antologiei Ordinea cuvintelor. Luni se întorc acasa la București; tot drumul doarme pe canapeaua din tren un somn agitat și cu dese întreruperi. Ajuns acasă spre miezul nopții durerile devin insuportabile, simte că nu mai poate respira, ...vine Salvarea,... apoi Spitalul de Urgență,... poetul merge pe picioarele sale, este tot timpul conștient ,... criza se repetă cu o mare violență și orice intervenție este zadarnică. Era marți dimineață ora 2 și 10 minute când poetul se stinge din viață.


Nichita Stănescu nu mai este!

Nichita a fost un cântec nesfârșit.

A fost Poezia însăși... Nichita s-a dus la întâlnirea cu nechemata moarte, dar e nemuritor... De fiecare dată o să-l auzim îmblânzind cuvintele...
Era o zăpadă , un aerolit, era Cuvântul... S-a retras dintre imaculatele zăpezi de decembrie ca un vis , doar în cărți și numai în inimi va apărea, s-a scufundat în lut și veșnicie... Acum, când trupul s-a învelit în spăimoasa măreție a frigului, ne-au rămas cuvintele și necuvintele sufletului său generos și tandru, ne-a rămas prezența Cântecului tulburător care-i poartă numele.

Ochii lui albaștri ca un cer de iarnă senin erau deschiși acum spre eternitate, oare eternitatea are culoarea albastră când îngheață? Nu eternitatea nu îngheață niciodată!


Ca un tunet și un fulger circular pe zăpezile lui decembrie se scrie cu litere de lumina


Nichita