Povestea care urmează este una foarte simplă. De altfel, nu cred în poveștile complicate, ba chiar sunt convins că toate (de)zbaterile noastre omenești au la bază năravuri și patimi simplissime, pe care noi, muritorii „evoluați”, încercăm să le complicăm cu orice preț, pentru a masca intențiile inițiale, banale și adesea prea puțin onorabile. Regula, confirmată de experiența atâtor generații care s-au crezut „buricul pământului”, se aplică în orice domeniu, fie el amor, show bizz, politică sau sport. Bineînțeles că nici literatura, cultura în general, nu puteau face excepție. Doar că aici lucrurile devin mai stufoase, sau mai cețoase, mă rog, pentru că literații sunt experți în complicarea lucrurilor.
Considerând-mă un intelectual, voi proceda în consecință. În trei capitole și-un epilog, îmi îngădui să-mi spun părerea despre alungarea culturii clasice din școli, o acțiune consecventă și prost mascată sub un noian de „bune intenții” și cuvinte fără rost. Dacă n-ar fi de-a dreptul periculoasă pe termen lung, toată treaba ar putea fi considerată drept o jalnică lipsă de inspirație mai veche, continuată fără prea mult tam-tam de încercănatul diriguitor al educației și cercetării din zilele noastre.

Unu
Cu mai bine de o lună în urmă, între două supradoze de stress cotidian, am găsit răgazul de a citi o carte despre umanismul în Banatul secolului al XVII-lea, în care se vorbea, printre altele, despre așa-zisele „Republici ale literelor” ce înfloreau în acea perioadă, adevărate foruri de creație, dezbatere și libertate spirituală, frecventate de „Domni buni, mari Doctori, Dascăli și bunele Doamne”, ultimele aflate adesea și în postura de amfitrioane și organizatoare de saloane literare („les salons et les salonieres”). Câteva zile mai târziu, am avut surpriza unui adevărat salt în timp, descoperind o astfel de „Republică a literelor” pe internet, și aici mă refer evident site-ul acela care dă dependență…Aflu că-i zice „Agonia” și-l felicit în sinea mea pe un anume domn Radu Herinean pentru momentul său de inspirație, dar și pentru propunerea de dezbatere lansată într-un articol pe care l-am lecturat cu plăcere, deși cam târziu: „De ce Agonia? De ce .net?” La faza cu „de ce Agonia” lucrurile sunt clare, denumirea e „trăsnet”, este un nume sonor și totodată un titlu superb, iar cei care lucrează în presă apreciază just puterea de atracție a unui titlu nimerit.
Am dat curs apoi îndemnului virtual lansat de autor, organizând, febril, o adevărată expediție pentru aflarea adevăratei semnificații a termenului „agonia”…


Doi
V-am spus, mă consider intelectual și-mi place să complic lucrurile. Ador discuțiile interesante, în contradictoriu, unde joc adesea rolul „avocatului diavolului”. Așadar, îmi programez o conversație din categoria celor interesante cu o persoană foarte simpatică, dar ciudată, în felul ei. Fiecare are ciudățeniile sale, însă asta e prea de tot: să-ți placă la nebunie limba latină, să-ți petreci anii de facultate studiind „limbile moarte” ale elinilor și latinilor, apoi să mai ajungi și profesor de latină la Colegiul Național (…) din scumpul nostru municipiu. Îi fac plăcerea și-o las să-și răvășească rafturile cu Tacitus, Suetoniu, Cicero sau Publius Vergilius Maro, apoi să frunzărească dicționarele în căutare de argumente și contraargumente la tema propusă de distinsul Radu H. După mai bine de o oră de discuții, persoana cea simpatică se întristează brusc și-i închide pe Iordanes și pe Homer, laolaltă cu Theodor Mommsen, Pierre Grimal și Eugen Cizek în sertarele lor, oftând: „dar cui îi mai pasă astăzi de cultura clasică?”

Trei
Întrebarea avea temeiul ei și nu se referea, desigur, la elevi. „Problema” studiului limbilor clasice tinde să se rezolve în stilul stalinist, care avea „alergie” la identitatea noastră națională și la apartenența la cultura europeană. Imediat după 1989, clasele de filologie aveau trei ore de limba latină pe săptămână, cele cu profil bilingv (IX-XII) făceau două, iar clasele a IX-a și a X-a de la profilul real făceau câte o oră pe săptămână. Acum, clasele de limbi clasice s-au desființat chiar și de la licee cu profil umanist, rămânând doar o oră la „uman”, iar de anul viitor, orele de la „real” vor dispărea. Mai sunt câteva pe la clasa a VIII-a, dar știți cum e cu atâtea examene, ce să-i mai „încurcăm” pe copii…
Meseria mea, care mă pune adesea între o cameră de luat vederi și un interlocutor mai mult sau mai puțin incomod, mi-a dat prilejul să-i ridic un semn de întrebare fostei ministre Andronescu, care mi-a replicat senină: „noi nu scoatem latina din programele școlare, din contră, ne-am propus să îndreptăm în acest sens ce au făcut cei dinaintea noastră”.
Cum s-a acționat, no comment, dar puțin lipsește să ne întoarcem la perioada 1948-1956, când latina dispăruse cu desăvârșire din programele de studiu. Desigur, este foarte bine să învățăm engleză și informatică, dar cred că mai-marii învățământului românesc nu-și dau seama ce deservicii ne aduce neglijarea studiului limbilor clasice pe termen lung, la ce comoară, la ce model de gândire dăm cu piciorul…

Epilog
Așadar, întrebarea care se pune nu este „cui îi mai pasă…” ci „cui îi este frică de cultura clasică?” Iată adevărata temă de meditație.
Ați avut dreptate, domnule Herinean, majoritatea românilor asociază noțiunea de „agonia” în mod automat unui individ care mușcă din țărână și tremură spasmodic dintr-un picior. Cu mici excepții, pentru restul, termenul nu are nici un sens, dacă nu este firmă de țigări sau marcă de bere.