"Ciobanul care a mormăit pentru prima oară Miorița a făcut-o dintr-un preaplin sufletesc"
crede Ioan Ardeleanu, coordonatorul cenaclului literar "Banat" și al revistei bănățene omonime

- Dle Ioan Ardeleanu, ați debutat relativ târziu în carte, cu un triptic editorial pentru care ați primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Mă refer aici la Cunoașterea umbrei, Cuvintele scribului și Cezură, trei cărți de poeme foarte frumoase. Când s-a produs de fapt debutul real?
- Acum depinde ce înțelegi prin debut real. Eu am început să scriu poezie de foarte tânăr. Mi-aduc aminte de poeziile de la 16 ani, în general, dar eu nu am deconspirat că scriu poezie decât foarte târziu. Am debutat în revistă în anii 70, chiar 69 cred, în Forum studențesc, cu articole de critică literară, de întâmpinare. Am scris articole despre generația 70.
- Erați deci cunoscut mai degrabă ca un critic literar?
- Da, așa se și spunea. Una din profesoarele mele de la Universitatea din Timișoara se temea la un moment dat că o să eșuez în critică. N-am eșuat în critică, dar scriu critică în continuare.

- Ați întreprins cercetări în domeniul lingvisticii, cu aplicații predilecte în zona vechilor texte românești. Rodul acestora se regăsește în volumul Palia de la Orăștie. Orizont cultural și realitate lingvistică. Spuneați că orice cultură are jaloane care o delimitează, îi stabilesc hotarele și identitatea. Popoarele care au conștiința existenței acestor repere - și care fac totul pentru a le pune în evidență - înaintează în istorie cu aplombul și siguranța pe care o dă pământul ferm al tradiției. Ce fel de reper este pentru noi Palia de la Orăștie?
- Este un reper foarte important, de care nu se face, din păcate, suficient caz. E o scriere care a apărut la 1582 și o credem definitiv îngropată. Nu este așa. Palia înseamnă Vechiul Testament, care se traduce pentru prima oară în literatura română sub influența propagandei calvine, aici, în Banat, Hunedoara. Deci, are importanță atât din punct de vedere creștin – poporul român, vorbitorii de limba română, au pentru prima oară ocazia să audă în limba română Vechiul Testament, iar, din punct de vedere strict cultural, ne aflăm într-o primă traducere a unui text bisericesc, a unui text fundamental, și acesta este reperul, jalonul. În 1581, un grup de preoți români din Hunedoara, Banat – unul din ei este din Lugoj, Moise Peștișel se numea – purced la traducerea Vechiului Testament. Nu publică decât două din cărțile Vechiului Testament, Facerea și Exodul, și îi spune Palia de la Orăștie pentru că a apărut într-o tipografie, probabil itinerantă, a lui Șerban, fiul lui Coresi, la Orăștie. Noi uităm mereu că Banatul a dat foarte mulți cărturari. Chiar într-o întâlnire de ieri a scriitorilor, se spunea că trebuie să facem mai mult ca să se știe că și de aici au plecat mulți cărturari și că civilizația bănățeană, înscriindu-se într-un context mai larg al civilizațiilor românești, a dat foarte mulți cărturari. Palia asta înseamnă, primul text din Biblie tradus în limba română.

- Sunteți coordonatorul cenaclului Banat și al revistei de creație, cultură și civilizație omonime. De ce ați ales de fapt titlul Banat?
- Răspunsul este destul de simplu. Orice revistă trebuie să poarte un nume, și eu am puțină oroare de tipurile sofisticate, adică am impresia că trebuie să ne întoarcem la o anumită simplitate care să lămurescă lucrurile, să le spună pe nume, să fie simplu pentru oricine. Apoi, în subsidiar, bine-nțeles că am avut o grămadă de alte considerente pe care le-am luat în seamă. Scriem în Banat, și spuneam într-un cuvânt preliminar la primul număr că Banatul nu a încetat niciodată să-și asume rolul de provincie orgolioasă. Suntem o provincie orgolioasă. Nu cred că o provincie românească a mai scornit până acum cunoscutul „nu-i român ca bănățanu, bănățan ca lugojanu...”. Apoi, pentru că revista apare în inima Banatului. Lugojul a fost și rămâne inima Banatului, deși capitala economică, și acum și culturală, s-a mutat la Timișoara.

- Putem vorbi de un fenomen literar lugojean ? Cine sunt exponenții de astăzi ai acestuia? Mai mult, ce vă propuneți în calitate de realizator al unei reviste culturale și, v-am adresat această întrebare gândindu-mă la faptul că ați reușit să aduceți un suflu nou în peisajul literelor lugojene. Într-un timp foarte scurt ați adus la Lugoj scriitori contemporani valoroși: Octavian Doclin, Ada D. Cruceanu, Dumitru Þepeneag, Lucian Alexiu, Rodica Bărbat și lista va continua cu siguranță.
Îți mulțumesc pentru apreciere. Nu știu dacă eu am revigorat climatul literar lugojean, nu cred că este așa, el a fost tot timpul așa vigorat, în vervă. Aici scriu foarte mulți poeți, foarte mulți scriitori, prozatori, eseiști, și, probabi, eu n-am făcut decât să dau un bobârnac să se miște lucrurile, pentru că una este să faci lucrurile la un nivel mic, provincial, chiar regional, și una să vrei să dai o anvergură mai mare lucrurilor pe care le faci. Scriitorii pe care i-ați pomenit sunt un mic început. Vor veni mari scriitori din cultura românească. Sigur, dacă vorbim de un climat literar lugojean, putem să vorbim, da de o școală literară lugojeană, cum s-a încercat să se acrediteze ideea mai demult, nu cred că putem vorbi. Sunt foarte mulți oameni importanți care scriu aici, din generații diverse. Sunt generații foart tinere, cum ești și tu, dar sunt și generații de optzeci de ani, cum este dr. Mircea Caza, care a publicat o serie de cărți ce nu au fost luate din păcate în seamă, pentru că și el este o figură mai discretă, mai retrasă. Apoi este generația de mijloc, generația noastră: Remus Valeriu Giorgioni, Constantin Buiciuc, Nicolae Silade, Marius Sârbu, Paul Doru Chinezu, apoi oameni mai tineri, cum este Anda Maria Neagoe, Dan Florița Seracin, Nicolae Toma, Gheorghe Busuioc, Cristian Ghinea, Dorin Murariu, Simion Todorescu, și mulți, mulți alții. Sigur, probabil am uitat pe cineva, și-mi voi atrage din nou filipicele asupra mea, dar îmi cer scuze celor pe care i-am uitat. Se poate vobi de un climat literar lugojean. Din păcate, nu vin oameni foarte tineri – doar tu și Ciprian Muntean, și eu nu mai știu pe alții. Și voi nu mai sunteți așa de tineri, ați trecut de douăzeci de ani, aș vrea să-i văd pe cei de 16, de 17 ani. Aș vrea să vorbim puțin despre ce vrea să facă acest cenaclu. La două luni odată vom aduce scriitori reprezentativi aici. Cei doi pe care i-ați amintit, Ada D. Cruceanu și Octavian Doclin, au fost deja. A fost o întâlnire foarte reușită. Acum, vor veni, în viitorul apropiat, doi scriitori din zona Aradului, Vasile Dan și Gheorghe Mocuța, doi scriitori extraordinar de importanți pentru generația 70, și-apoi Ileana Mălăncioiu, care a confirmat venirea, și mulți alții. (A mai venit între timp Cenaclul Inspectoratului de Cultură din Reșița. E un cenaclu extrem de puternic, care are și secții de critică, de istorie, de teorie literară. Au venit scriitori farte cunoscuți: Gheorghe Jurma, un critic redutabil, editor de ziare și de cărți, Iacob Roman, poet șaptezecist bun, cu pestezece volume, fost coleg de al meu, Liubița Raichici, o tânără poetă foarte puternică și, apoi, Costel Stancu, un poet pe care l-am descoperit recent, și care mi-a făcut o deosebită plăcere să-l citesc. Urmează cenaclul din Făget, în luna mai, condus de poetul Ioan Căliman.

- Vă sperie foaia albă? Ați cunoscut angoasa în fața filei albe? Nu v-a fost vreodată teamă de un eșec literar, care, într-un fel poate fi suportat la 20 de ani, și-n cu totul altul la 50 ?
- Puneam această întrebare profesorului Remus Tașcău, eminentă personalitate culturală a Lugojului, care a dat Lugojului lungi feerii de satisfacții prin corala pe care o conduce. Foaia albă sperie pe oricine. Cred că și pe tine, și pe oricine sperie foaia albă, pentru că tu te agați de un cuvânt când vrei să scrii, te agați de o idee, și primul vers merge foarte ușor, prima frază merge foarte ușor, primul aliniat, chiar primul capitol. Apoi, deodată, nu mai ai ce să spui, sau ți se pare că nu mai ai ce să spui, și-atunci sigur că vine angoasa, teama, frica de foaia albă. Dar eu cred că poeții atacă cu aplomb, atacă cu tupeu foaia albă, și scriitorii, în general, o atacă cu curaj, și adevăratul scriitor tot răzbește până la urmă. Câte foi ai aruncat până ai dat un volum? Foarte multe. Ele merg la eșec, iar cele bune merg la succes. În privința eșecului literar, la douăzeci de ani te arunci cu capul înainte. Este normal, în tine urlă nu numai tinerețea, ci și dorința de a te afirma. La cincizeci de ani, începi să te calmezi puțin și începi să calculezi lucrurile. Sigur, și eu, când am debutat la peste cincizeci de ani, m-am aruncat puțin în față, stimulat de doi prieteni de-ai mei, unul foarte tânăr și unul de vârsta mea, care îmi garantau că succesul va fi sigur. Nu știu. Nu mi-e frică de eșec. Eșecul poate fi locul acela căzut de unde te ridici și mergi mai departe.

- Ce loc ocupă provincia în geografiile literare și aș vrea să deplasăm puțin centrul de greutate aici la Lugoj.
- Eu nu cred în provinciile literare, deși un eminent profesor de la Universitatea din Timișoara, Cornel Ungureanu, are o adevărată filosofie de viață din geografia literară, și domnia sa cred că va și duce la bun sfârșit acest lucru. Depinde ce înțelegi prin provincie, pentru că dacă înțelegi prin provincie marginalizare, bagatelizare, lucru care nu are importanță, atunci putem discuta și să ne batem. Dacă înțelegi prin provincie anumite coordonate de topos, de civilizație, de spiritualitate, care se varsă ele la rândul lor în marele topos al unei culturi naționale, atunci poți vorbi de provincie literară. Mie îmi repugnă ideea de provincie literară și, dacă îmi permiți, aș vrea să aduc aminte că la Belinț locuiește și lucrează profesorul Simion Dănilă, un savant care locuiește de o viață la Belinț și care și-a asumat o sarcină aproape de zona nebuniei: îl traduce pe Nietzsche, un filosof care este extrem de greu de tradus, un filosof pe care nu îndrăznește oricine să-l traducă, nu orice cultură europeană are acest privilegiu de a avea un Simion Dănilă, și domnia sa locuiește în provincia provinciei, nu? Pentru că dacă socotim că Timișoara e provincia Bucureștiului și Lugojul este provincia Timișoarei, atunci Belințul este provincia Lugojului, mergând pe cale de consecință. Domnia sa așteaptă să apară acum Așa grăit-a Zarathustra și este pe punctul de a termina volumul șase, Dincolo de bine și de rău și Despre genealogia moralei. Deci, poate fi considerat traducătorul Simion Dănilă de la Belinț un provincial? Nicidecum. Apoi, marii poeți din Timișoara, marii critici de acolo, eu nu vorbesc de noi de aici, pentru că Lugojul nu a străbătut încă granița, dar mă gândesc la un antecesor: crezi că Gheorge Iancovici, eseistul, este un provincial? Eu mă îndoiesc de acest lucru.

- Credeți că timpul clasicizează întotdeauna valorile?
- Timpul clasicizează ce este de clasicizat, că dacă prin clasic nu înțelegem curentul literar numit clasicism, și nu cred că asta ai vrut să mă întrebi, ci înțelegi o punere a lor într-o anumită valoare, atunci sigur că le clasicizează: pe unele le dă la coșul de gunoi, iar pe unele le perpetuează. Sigur, ca o valoare să devină clasică, trebuie să treacă timpul. Dacă mă gândesc bine, au trecut patruzeci și ceva de ani de la moarte lui Sadoveanu, la fel de la moarte lui Blaga, de la moartea lui Aghezi, de la moarte lui Voiculescu. Aș veni să te întreb, îi mai citește cineva în afară de specialiști?Sigur că da, dar ei au intrat într-un con de umbră din care probabil vor ieși mai luminați și mai vizibili peste un anume timp, dar nu trebuie nicidecum s-avem credința că timpul ne va da valoare, ne va clasiciza. Pe unii dintre oi, da, dar pe unii ne va arunca sigur la coșul de gunoi. Îmi pare rău că sunt dur, dar asta este.

- După '89, în atmosfera culturală din România se remarcă reducerea interesului pentru lectură. Treptat, s-a instituit ideea cvasigenerală care ar putea fi redusă la o replică din Băieșu: "Cărți citești? - Nu, căci m-adoarme."Ce pierd oamenii fiindcă nu mai citesc, fiindcă nu mai au nici cartea de pe noptieră?
- Eu nu insist să citească neaparat o carte, dar să citească o revistă - nu sau nu numai revista de sport. După '89 a urmat o nebunia a banului, a câștigului. Cărțile sunt foarte scumpe, oamenii nu și le mai pot cumpăra. Am înlocuit o cenzură ideologică cu una financiară. Azi poți publica orice, orice prostiuță, poți publica o carte de geniu și-o prostiuță, dar lumea nu-și mai poate permite s-o cumpere. Costă foarte scump o carte, dar, eu cred că literatura nu va muri, ci trăiește o mutație firească. În istoria omenirii au existat asemenea mutații firești. Uitați-vă ce se întâmplă în domeniul operei. Cineva îmi spunea, acum treizeci de ani, că opera va muri. Nu va muri, și n-a murit, ea trăiește prin marii ei soliști. Literatura va trăi prin marii ei "soliști".

- Cum devii scriitor? Ce mecanisme imperioase te impulsionează în această vocație?Ce poți învăța de la marii scriitori și ce este sau trebuie să fie numai al tău, dacă ai ceva de spus?
- Devii scriitor foarte ușor: iei un creion, o foaie albă, și scrii. Și Monsier Jardin s-a trezit într-o zi făcând proză fără să știe. Modelele contează foarte mult. Cine nu are modele, cine nu știe să admire - toată viața trebuie să admiri - , cine nu știe să-i respecte pe cei care au fost înaintea lui, ca valori statuate, trăiește degeaba. Vine un moment în care trebuie să-ți ucizi maestrul, să-l ucizi, evident, în creierul tău. Spunea, cred că Noica, sau Liiceanu, în Jurnalul de la Păltiniș, că este singurul omicid permis. Modelul te duce pe o scară pentru care tu ești pregătit. Cu datele esențiale ale personalității tale el te duce pe o scară, te duce pe un drum, pe o cărare, pe o șosea regală, dar, la un moment dat, trebuie să te desparți de el. Îți aduci aminte ce spunea odată Brâncuși? Când a ajuns în atelierul lui Rodin de la Paris, marele sculptor era în vogă, Brâncuși putea să câștige enorm stând în preajma lui, și totuși, Brâncuși, care simțea în el forța artei, a creației, a personalității sale, care a schimbat sculptura secolului XX, a răspuns că la umbra copacilor nu crește nici măcar iarba. Raportul dintre discipol și maestru acam ăsta ar trebui să fie.

- Putem spune că literatura nu se învață la universitate, ci tot citind și citind alți scriitori?
- Da, ai dreptate, n-ai cum s-o înveți la universitate, deși criticul Lucian Alexiu susținea, și susține din ce în ce mai vehement, că marea literatură - cu mici excepții - a secolului XXI va fi scrisă de oameni care au terminat filologia, de oameni care sunt în domeniu. Să știi că asistăm din ce în ce mai mult la o poezie nu de gen tranzitiv ci de una de gen reflexiv sau autoreflexiv. Toate nebuniile astea de generații, de textualiști, de moderniști, de postmoderniști, au creat în noi ideea că aceste curente nu pot fi însușite decât de o masă restrânsă de oameni. De o elită, care a terminat filologia. Eu nu cred asta. Eu cred că marea literatură poate fi scrisă de oricine și nu este nevoie să faci facultatea. Mi-aduc aminte - așa îmi arunci mingile la fileu - de ceea ce a spus Sadoveanu, la deschiderea Școlii de Literatură. Regimul comunist a avut ideea bizară de a face o școală de literatură, la începutul anilor '50 sau la sfârșitul anilor '40. Sadoveanu a spus clar: de aici, din Școala de Literatură, vor ieși atâți scriitori, câți au intrat. Este cea mai bună replică pe care poți să o dai celor care cred că facultățile pot crește scriitori. Nicidecum.

- În opinia dvs, cum a modificat fața literaturii jumătatea de veac comunistă. A mutilat-o? Putem distinge și valori?
- Þi-ai dat singur răspunsul. Jumătatea de veac comunistă a distrus literatura în marea ei parte, marea tradiție interbelică a fost distrusă. Au fost anihilați deci marii creatori, nici nu-mi vine să-i amintesc, pentru că, vorba cronicarului, "gândul se sparie", nici nu-mi vine să-i amintesc pe toți cei care au fost distruși. Unii s-au dat de partea regimului, cum a fost Sadoveanu, dar n-aș vrea să-l anatemizez. Sadoveanu a scris și romane de proastă factură, după Al Doilea Război Mondial, dar a scris și romane imense, cum este Nicoară Potcoavă. Arghezi a făcut aceeași drăcovenie. Mai puțin Blaga. Și mai puțin Voiculescu, care a fost un martir. Dar literatură bună s-a scris și în comunism. După perioada aceea de secetă din '50-'60, "obsedantul deceniu", cum a fost el numit, s-a simțit un aer de liberalizare, nu foarte mare, pentru că partidul avea din când în când ideea să mai strângă șurubul, iar îl laxa, iar îl strângea, dar, pe acest fond de laxare și strângere a curelelor, a șurubului, s-a scris o literatură foarte mare. Noi avem o literatură scrisă după Al Doilea Război Mondial, și-n poezie, și-n proză, dar și în critică - critici imenși după Al Doilea Război Mondial, cum ar fi Nicolae Manolescu sau Eugen Simion, și mulți, mulți alții, am citat două vârfuri doar -, poeții, ce să mai spun, începând cu Cezar Baltag și terminând cu Nichita Stănescu, cu Constanța Buzea și Ileana Mălăncioiu, toți au dat opere de referință pentru cultura română.

- Fiindcă ați amintit de Nichita Stănescu, cunoscutul gazetar Cristian Tudor Popescu, în două cronici consecutive, apărute în Adevărul literar și artistic, îl desființează practic, scriind că reprezintă cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice și morale din literatura română? Câtă dreptate credeți că are și unde greșește totuși?
- L-am cunoscut personal pe Nichita Stănescu, și asta este deja o mare și o plăcută amintire. Ca de obicei când Cristian Tudor Popescu intră în forță într-o temă, într-o idee care nu-i place, el ia figura lui de Buster Keaton, pe care nu-l poate nimeni contrazice. Poate să spună foarte mari adevăruri, dar și foarte mari prostii. Este un jurnalist de o excepțională valoare, dar spune câteodată prostii pe care nu și le poate controla. Sau, s-ar putea să fie un reflex al unui spirit de dreptate pe care nu i l-am decelat noi cum trebuie. Am citit articolele acelea, mi le-ai dat chiar tu. Sigur, e un mare act de nedreptate față de alți mari poeți. Nichita a fost extrem de umflat, este adevărat. Dar Nichita Stănescu rămâne Nichita Stănescu. A schimbat fața poeziei românești după Al Doilea Război Mondial. Dacă mă uit bine în cultura română, atunci nu văd un reformator mai mare decât el, de la Eminescu încoace. Poate Arghezi. Dar asta nu înseamnă că tot ceea ce a scris Nichita Stănescu este poezie mare, cum nici tot ce a scris Ana Blandiana nu este poezie mare, nici Sorescu, nici Baltag. Poate nu aș spune același lucru despre Ileana Mălăncioiu, care este o poetă de o exagerată severitate față de alții și față de ea însăși. Toți au și maculatură, dar maculatură are și Arghezi, are și Sadoveanu, are și Eminescu. Nu înțeleg care a fost mobilul încercării de desființare a lui Nichita Stănescu. Pe de altă parte, este un om crescut într-o epocă a democrației depline, a libertății depline,
- și-a deconstrucțiilor...
- și-a deconstrucțiilor, ai dreptate. Dar avem dreptul să și deconstruim din când în când, ca o generație imediat următoare să poată să construiască. Dacă nu mă înșel, Rilke spunea, la un moment dat, că se perindă mereu trei generații: una-l găsește pe Domnul, pe Dumnezeu, pe Zeu, una construiește temple, și una dărâmă. Dărâmă, ca generația care vine după, să-nceapă să iasă din colibele ei modeste și să se ducă să-l caute pe Domnul în continuare, adică pe Dumnezeu, pe Zeu. Într-o epocă a libertăților depline, de ce să nu le dăm voie și desființatorilor. S-a încercat același lucru cu Eminescu. Eminescu nu va fi nici mai mic, nici mai mare, după desființarea lui, parcă din Dilema.

- Cum se face că scriitorul continuă să rămână în planul secund al vieții publice?
- Þi se pare aceasta? Nu. Uite că, în loc să aduci o personalitate din alt domeniu, m-ai adus pe mine aici, dă dovadă că scriitorul nu este în plan secund. Sigur că înțeleg ce vrei să întrebi. Scriitorii ar și trebui să stea în plan secund. Un scriitor care își părăsește uneltele și se implică în politică, nu-mi spune ceva foarte bun. Uite, un caz celebru, al dlui Nicolae Manolescu, despre care eu am o părere extraordinară. Nu-i importantă părerea mea, e părerea unei țări întregi, a criticii, a lumii literare. S-a implicat în politică și nu prea a făcut mare lucru. Îmi pare rău că spun asta, dar a distrus un partid, și alte lucruri. Scriitorii trebuie să fie ținuți în turnul lor, și de acolo să scrie.
- Să îmbogățească deci întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister, ca să-l citez pe Blaga...
- Da, ai devenit poetic. Așa este, să îmbogățească cultura românească. Ei formează elitele unei țări, și elitele unei țări, chiar dacă pentru moment nu trag după ele țara aceea, o vor trage mai târziu. Închipuie-ți ce ar fi fost cultura românească fără Eminescu. Eram foarte mici. Mutatis mutandis, închipuie-ți ce ar fi fost cultura umanității fără pruncul din ieslea Bethleemului, fără Pruncul Iisus. La fel, și cultura română, fără Eminescu. N-ar fi fost nimic. Nici nu aș putea concepe că Eminescu n-ar fi existat.

- Știu că sunteți filofrancez. Elitele au jucat un rol foarte important în viața sociopolitică a Franței, dovadă și locul Franței, nu?
- Este adevărat ceea ce spui, dar nu uita că Franța are două sute de ani de democrație, ori noi nu avem. Abia avem 13-14 ani de democrație. Noi spuneam așa: tiran a fost Napoleon, tiran a fost și Ceaușescu. Închipuie-ți că o scriitoare româncă i-ar fi răspuns ceea ce i-a răspuns Madame de Stahl lui Napoleon. E adevărat că Napoleon a exilat-o, dar în momentul în care Napoleon îi aruncă o vorbă de duh: "Te treci, frumusețe!", adică nu mai ești frumoasă, ea îi răspunde: "Ca gloria dvs, majestate". Închipuie-ți că i-ar fi răspuns Ana Blandiana așa ceva lui Ceaușescu. Deci era un alt tip de societate. Nu suferă comparație. Noi am trecut din fedalism - dacă am avut -, dintr-o epocă feudală, direct în modernitate. Franța a cunsocut alte etape, cum a cunoscut și Anglia.

- Aș vrea să vorbim în continuare despre apariția romanescă pe care o pregătiți. Mă refer la trilogia Explorare în orb.
- Multe lucruri nu mai vreau să-ți spun, pentru că ți-am spus și nu m-am ținut de cuvânt, că, până la sfârșitul anului 2003, o să public cel puțin unul dintre volume. Nu a fost să fie așa. O bună prietenă de-a mea, o profesoară de la Universitatea din Timișoara, a citit niște pagini și mi-a atras atenția asupra unui lucru. Ea-l vedea benefic, eu, când am văzut că ea l-a observat și-l crede benefic, mi-am dat seama că nu este așa, și am rescris cartea. Promit că anul acesta ea va apărea. Este odiseea unui adolescent, romanul începe cu un fapt furtunos al unui adolescent de șaisprezece ani, și se termină undeva în beciurile Securității, la patruzeci de ani.
- Este un bildungsroman?
- E un bildungsroman, da.

- Credeți că, și mă gândesc acum la Llosa, a scrie romane este un fel de striptease invers? Romancierul ar repeta operația, dar pe dos. În decursul elaborării romanului, el și-ar îmbrăca, disimulându-și acțiunea sub nenumărate haine groase și multicolore țesute de imaginația sa, acea goliciune inițială, punctul de plecare al spectacolului. Care este concepția dvs romanescă?
- Eu cred în ideea lui Llosa. Eu scriu într-o tradiție perfect balzaciană. Asta nu înseamnă că eu scriu ca Balzac, nici talentul, și nici timpul nu mai îmi permite acest lucru. Dar, tradiția mea este cea balzaciană, nu cea proustiană sau, mai bine spus, nu cea joyceană, pentru că cea cea proustiană este, într-un anumit fel, în tradiție balzaciană. Sigur, nu facem altceva decât să ne îmbrăcăm și să ne dezbrăcăm, să ne mascăm, să ne ascundem propriile noastre imbolduri, chemări, idei. Sigur, comparația este plastică cu stripteusa, dar cred că, așa cum spune Llosa - adică nu spune chiar așa, dar se poate trage concluzia - suntem oamenii unei singure opere. Un scriitor este omul unei singure opere. El nu face toată viața decât să construiască, să deconstruiască și să construiască, pornind de la un cuib al lui, și să se-mbrace, să-și pună tot mai multe blănuri, tot mai multe haine pe el, care nu sunt altceva decât personajele, acțiunea, cuvintele de care s-a servit.
- Borges spune că poezia și proza ar fi totuna?
Așa este. Poezia și proza sunt același lucru. Se servesc de lucruri deosebite pentru a ieși în lume, dar cuvântul este cel care le scoate în lume, dar așa este, sunt unul și același lucru.

- Vă propun un mic exercițiu contrafactual. Să zicem că n-ați fi fost niciodată scriitor. Ce s-ar fi întâmplat?
- Cred că asta nu se poate întâmpla. Deci dacă în tine este morbul, virusul scrierii, nu se poate întâmpla. Ciobanul care a mormăit prima oară Miorița a făcut-o dintr-un preaplin sufletesc. Poate a pornit și de la o observație reală, de jurnalist. A fost un jurnalist avant la lettre care a observat o crimă. Și a început să bodogăne pe fluierul lui acolo. Dacă devii scriitor, dacă nu ești un contrafăcut, dacă nu ești un om care are doar voința de a fi scriitor, ci pornește din tine, acest lucru va exploda oricum într-o anumită etapă a vieții tale. Nu vreau să mă dau exemplu pe mine pentru că eu și așa am eul puțin umflat, în anumite direcții, dar iată, tu ai explodat la douăzeci, eu, la cincizeci. Deci am explodat amândoi o dată.

- Credeți că pentru scriitor cea mai grea luptă este cea cu el însuși?
- Indiscutabil. Astăzi, da. În epoca ceaușistă, era lupta și cu alții, cu cenzura, cu autocenzura. Pentru adevăratul scriitor - statutul de scriitor real, într-o democrație reală, cum trăim noi acum, sper - e lupta cu tine însuți, cu limitele tale, cu puterile tale, cu frumusețea sufletului tău, cu bagajul tău de talent ș.a.m.d.

- Cărui scriitor român i-ați atribui/fi atribuit Premiul Nobel?
- Sigur lui Eminescu, dar nu era născut încă, dar dacă ar fi un post-mortem, l-aș oferi lui Eminescu. Eu i-am citit cam pe toți scriitorii nobeleați, și știu acum, știu bine, că unii dintre ei nu meritau să ia Premiul Nobel înaintea unor mari scriitori români. Dar s-a întâmplat așa și n-a fost să fie.
- Se pare că, uneori, criterii extraliterare hotărăsc câștigătorul, deși, noi, românii, ca mulți alții, am avut și avem obsesia Nobelului ca pe cea a pechetului de Kent, ca să folosesc o comparație cărtăresciană.
- Eu nu comentez prima parte a întrebării tale, este tendențioasă, și nu vreau să intru în xenofobie. Avem obsesia asta, unii o au cel puțin. Se aude din când în când ba că Blaga, ba că nu știu cine, ba, mai nou, se umflă o altă gogoașă, în termenii lui Cristian Tudor Popescu - deși nu este chiar o gogoașă - că Mircea Cărtărescu ar fi un posibil premiat cu Nobel. Eu unul mă îndoiesc până la ora actuală, având în vedere opera lui. El este un bun romancier și doar atât. Poezia lui nu-mi spune nimic. Dar vezi că se umflă. Avem obsesia asta. L-au luat sârbii, ungurii, toți din jurul nostru, numai noi nu.

- În urmă cu o săptămâna, s-a aflat, la Lugoj, Dumitru Þepeneag, un mare scriitor român care trăiește în Franța. Cum priviți recuperarea literaturii din diaspora?
- Mă bucur că mi-ai pus întrebarea asta așa, pentru că, zilele astea, mi-a mai pus cineva o întrebare, la Radio Reșița - cum văd recuperarea literaturii din exil? Având în vedere deschiderea Europei, nu mai există un exil românesc. El a existat până la căderea comunismului. Acuma este cu adevărat o diaspora. Literatura din diaspora, scrisă în limba română vreau să spun, nu în alte limbi, de scriitori români care trăiesc în afa granițelor României, aparține literaturii române. Ea trebuie inclusă în literatura română, fără nici un amendament. Dacă mă refer puțin la perioada exilului, acolo era vorba de altceva. Până a căzut comunismul, scriitorii exilați erau scriitori exilați. Ei au reprezentat o adevărată branșare a literaturii române la Europa, dar marea literatură s-a scris totuși în România.

- Secolul din care am consumat deja trei ani și l-am început pe al patrulea va fi religios ori nu va fi defel. Se pare că predicția lui Andre Malraux galopează spre un adevăr dureros al ciocnirii civilizațiilor ce a declanșat un carnagiu fără precedent. Care ar trebui să fie rolul literaturii în această lume conflictuală?
- Din nou nu vreau - că ești foarte tânăr - să ne îmbătăm cu apă rece. Literatura nu poate să facă mare lucru în privința opririi războaielor. Vezi că nu poate să facă nici credința, ba din contră, o anume tendință fundamentalistă a credinței duce la conflicte. Nu cred că literatura are vreun rol în oprirea mizeriilor lumii. Ea poate să fie un paleativ, un adjuvant, să-i facă pe oameni mai buni, dar eu nu am credința că politicienii citesc.

- Ce credeți despre poezia de azi? Mai poate fi ea numită poezie?
-Ca-n toate timpurile, a fost și poezie bună, și poezie proastă. Sigur că postmoderniștii, tinerii de astăzi: Ianuș, Peniuc, Komartin, și mulți alții, scriu o poezie nici mai bună, nici mai rea decât au scris confrații lor de acum treizeci de ani, doar că ei merg spre o violență a limbajului pe care noi nu vrem să o acceptăm. Dar trebuie să o acceptăm, pentru că, din când în când, trebuie ca într-o societate cum este cea literară, să intre insurgenți, să intre oameni cu sabia, cu baioneta, și să aducă chiar organele genitale în prim plan, chiar vulgaritățile, dar lucrurile se vor calma. Nu au spus la începutul veacului alți insurgenți că literatura este dea mai bună hârtie igienică a secolului. Au spus acum o sută de ani aproximativ același lucru. Cei care fac acum același lucru se vor limpezi și marile talente vor ieși la suprafață.

- Ne spuneți și câteva cuvinte despre viitorul volum de poeme?
- Este predat la Cartea Românească, se numește Aflorisment, și este un volum care vine și nu vine în tradiția celor pe care le cunoști. E un volum mai serios, mai consistent.
- Ce muzică vă place?
- Nu ascult decât muzică simfonică, de operă și populară autentică, în orice caz nu manele.
- Aveți o carte preferată?
- Făcând din asta o meserie, îmi plac mai multe, dar dacă acum mă pui să-ți spun ceva, din poezia ți-aș spune Eminescu, Voiculescu, din proză ți-aș spune În căutarea timpului pierdut a lui Proust, din dramă probabil ți-aș spune Cehov.
- O să împrumut o întrebare din chestionarul celebru al lui Proust, chiar ultima: dacă v-ați întâlni cu Dumnezeu, ce i-ați spune?
- Știi ce se întâmplă când te întâlnești cu Dumneazeu, nu? Ești mort. Ce să-i spun? I-aș spune că pe Pământ sunt toate bune, că trim în cea mai bună dintre lumile posibile. Cum aș putea să-i neg opera? Întrebarea e funambulescă, îmi întoarce pe dos întreaga gândire. Aș cădea probabil în genunchi, ca un personaj celebru din Biblie, și aș fi orbit de strălucirea lui. Eu sunt un tip credincios de-un stil mai aparte. Nu știu ce i-aș spune. Aș sta în genunchi, deși nu e poziția mea firească.

- Revenind la punctul de plecare al discuției, aș vrea să mai vorbim puțin despre revista "Banat"?
- Revista "Banat" va apărea în curând, numerele doi și trei, pentru că, datorită fondurilor, a trebuit să o comasăm - sper că din luna aprilie nu o să mai fie nevoie. S-a îmbogățit mult, s-a îmbogățit substanțial, cu colabărări din exterior. Avem cadre universitare care au scris, poeți cunoscuți din București, din Timișoara, apare Gvozdenovici, apare Ioan T. Morar, avem articole de la profesori universitari, de la Rodica Bărbat, apar mulți poeți din zona Reșiței, apăreți voi, poeții din Lugoj, avem traducerile din literatura franceză, traduceri în premieră românească, ale lui Nicolae Cura, ale dnei Beatrice Stanciu, și vreau să facem din ea o revistă de nivel cel puțin regional și, după vreo cinci-șase numere, să începem să facem demersurile de a o trece sub egida Uniunii Scriitorilor, chiar dacă nu o să ne dea bani pentru editare, pentru că este mai greu. Consiliul Local Lugoj are toată bunăvoința și vrea să ne ajute și, chiar dacă nu vom obține bani de la Uniunea Scriitorilor, noi tot o vom publica.

- Ce pictor vă place?
- Îmi place Van Gogh dintre pictorii europeni, am și văzut foarte multe dintre tablourile lui în străinătate. Din România, în copilărie îmi plăcea Grigorescu. Acum, l-aș aminti pe unul dintre recent dispăruții dintre noi, un pictor excepțional, care mie mi-a plăcut foarte mult și îmi place tot mai mult; parcă de când a plecat dintre noi îi privesc cu alți ochi pictura. E vorba de eminentul pictor lugojean Vladimir Streletz, care ne-a părăsit din păcate prematur. Aurul tablourilor lui mă predispune la visare.
- Pe această linie, amintesc că i-ați adus un frumos elogiu în primul număr al revistei.
- Da. Am vrut să fie un omagiu adus lui Streletz pentru că de el nu s-a vorbit foarte mult după dispariția lui. El a fost și acel om care s-a retras foarte mult. A fost un om mai retras, n-a fost un om social, care s-a impus, care s-a bătut, cum sunt alți pictori, și ei de valoare, care au știut să fie și buni manageri ai lor. Streletz n-a știut acest lucru, el s-a retras în sine și a fost ca un eremit, se plimba între atelierul lui și salon. Aceasta era singura lui mișcare. Elogiul i l-am adus ca un iubitor de pictură, nu ca un om competent în pictură. Ceea ce am scris despre el a fost pornitdin suflet , nu o analiză.

- O ultimă întrebare, ce credeți de literatura pe internet?
- Nu știu foarte multe lucruri. Nu cred nimic rău în schimb. Cred că trebuie promovat și acest gen de răspândire a literaturii, cu condiția ca ea să păstreze înălțime literaturii autentice, pentru că dacă oricine poate avea acces pe internet în schimbul unei sume modice, aceasta nu înseamnă că oricine poate să deverseze pe internet orice prostiuță, sau o să asistăm la o serie de veleitari care o să publice pe internet. Eu, ca om al secolului XX, cred în cartea pe care o pot pipăi, îi pot simți mirosul, îi pot pipăi textura paginii, ș.a.m.d. Asta nu înseamnă că eu neg marile posibilități ale internetului.
- Vă mulțumesc.
- Eu îți mulțumesc