Vă mai amintiți cum arăta scena acum două săptămâni? Tot trei scaune, aceleași două microfoane, numai data a fost diferită: 30 mai, nu 16 mai, iar locația a fost Cafe Mike, nu Backstage. Am avut mari speranțe de la seara aceasta. Pornind de la ce se va întâmpla și de la cât voi fi avut de povestit – pentru voi, cei care nu puteți ajunge la „Ateliere Agonia” - și sfârșind cu impresiile „postfactum”. Insă seara s-a dovedit a fi destul de scurtă.

Să ne fi obișnuit atât de mult cu luminile altei scene, pe care tocmai ce-am părăsit-o?
Nu știu. Fiind doar cronicar, iar nu critic sau analist, tot ceea ce pot face este să observ, să (de)scriu și să apăs pe temutul „trimite!”, neștiind ce reacție voi avea din partea cititorilor. Aceasta va fi doar cronica scurtă, în sepia, a celei mai așteptate și neașteptate „seri Agonia”, de la o vreme încoace. La cinema. Cinema Eforie.

Cu mult înainte de ora stabilită, sala era deja plină: câțiva dintre „obișnuiții” serilor de poezie, figuri noi și „alegători, cetățeni, public”. Decor divers, colorat, muzică bună. Radu, amfitrionul „Atelierelor”, s-a străduit să iasă totul „ca la carte” și a venit pregătit să înregistreze tot ceea ce se petrece pe scenă.
In deschidere a cântat Alex, membru al clubului de chitară de la Casa Studenților, piese din repertoriul folk - un pic melancolice, un pic ironice – cu o voce caldă și plăcută, tocmai bune să ne introducă în atmosferă...

Pe site, Radu a anunțat o seară de „film, muzică și poezie”, așa că următorul moment a fost dedicat artei cinematografice, adică videoclipului muzical și clipului publicitar. \„Þapinarii”, o trupă românească, sunt cei ale căror videoclipuri am avut plăcerea să le vizionăm în seara asta: „Fericirea”, „Unde ești”, „Embargo pe creier”. Videoclipuri alb-negru, filmate cu ochi de profesionist și cu minime „artificii” tehnice, au avut fiecare câte o poveste de spus, pe care o puteai urmări și înțelege chiar și fără coloana sonoră. Ai fost mici „filme”, amintind de „the american fifties”, într-un București atemporal și totuși atât de marcat de istoria recentă. Muzica se alătura acestor povești scurte, sau era „background”-ul lor – depinde de unghiul de abordare.
Cel de-al patrulea clip are o poveste mai specială. Piesa „Sfârșit și început de lume”, după cum a precizat Cosmin Covei, membru al trupei „Þapinarii”, are un clip „nonconformist”, realizat de o casă de producție într-un program 3D pentru animație. Au încercat un experiment și a ieșit ceva surprinzător, complet diferit și poate un pic neașteptat, date fiind „coordonatele” celorlalte clipuri.
Vali Ciubotaru, cel de-al doilea invitat, alături de Cosmin, a prezentat câteva din clipurile pe care le-a realizat pentru o campanie socială inițiată de „Fondul Național pentru sprijinirea familiilor cu risc de abandon”. La rugămintea lui Radu, a detaliat un pic pe marginea acestei campanii: a avut loc în mai multe orașe (Constanța, Iași, Suceava, Bacău, Cluj și Alba) și a fost un efort concertat pentru sprijinirea celor cu dificultăți, fie ei copii din insitituțiile de ocrotire care au depășit 18 ani, copii cu risc de abandon, sau tinerele mame fără resurse financiare. S-a muncit mult, într-un timp foarte scurt și cu rezultate notabile (19 clipuri în câteva săptămâni, când, în condiții normale, producerea unui clip, de la proiect la finisare, durează ea singură două săptămâni). Din totalul de 19, au fost vizionate numai clipurile realizate la Constanța.

În replică, Radu a propus spre vizionare un videoclip muzical „cu buget zero”, singurele resurse, după cum a ținut să menționeze, fiind „prezența și ajutorul prietenilor”. Realizat împreună cu un fost coleg de la Atomic TV, Mihai Vasilache, videoclipul promova trupa hip-hop DA_HOOD Justice, iar anul era 1999. O șosea, o mașină și trei oameni pasionați de muzică - iată cum s-ar putea „rezuma” acest videoclip, folosind chiar cuvintele realizatorului. Vali, atent, a contrazis afirmația coform căreia „există producții cu buget zero”. NU, a spus el, nu există, pentru că trebuie luate în calcul investiția de timp, uzura aparatelor, costurile deplasărilor etc. Da, așa este, a încuviințat cel contrazis.

După atâtea imagini, era nevoie de o schimbare, așa că am trecut la poezie. Amatorii? Alooper, Radu, Cristina, Andia, Andrei și Lupișor. Intervențiile lor au fost punctate de mici pauze muzicale, asigurate de Mysha împreună cu Ioana și de Ionuț: nou-venit printre noi, student la Conservator și pasionat de flamenco, cu un repertoriu care amintea foarte bine de Gypsy Kings. Am ascultat din creațiile proprii ale autorilor, dar și poeme extrase din volumul „Virtualia 2”, semnate de Silvia Caloianu, Anca Anghel Novac, Dan Mitruț și Daniel Bratu.

Andia a citit câteva din prozele lui Nichita Stănescu, extrase din numărul special al revistei \„Manuscriptum”, adăugând: „Iată că și în proza lui Nichita găsim fulgurări de gânduri care ne amintesc de poezie”. Momentul rezervat lui Nichita, susținut cu o adecvată solemnitate de vocea clară și pătrunzătoare a Andiei, a fost continuat de intervenția lui Radu, care a supus atenției publicului câteva din creațiile lui Marius Ianuș: „Aforism Unu”, „Haiku”, „24.12.1995” (poem cerut „pentru o trecere mai lină” înapoi la Nichita), „Vers minor”. A fost poezie nouă, surprinzătoare, pe placul celor din sală.

„Nu mă scrie, strigă primul vers
Avem altceva de făcut acum!”

Concursul de poezie a fost ultimul moment al serii, cu Andrei, Radu, Alooper și Lupișor. Andrei a suferit o \„Metamorfoză”, Radu și-a arătat un „Eu descoperit”, Alooper a fost „Sub noapte”, iar Lupișor a asigurat un „Moment publicitar” prevăzut cu un cuțit, o pălărie de carnaval și un „deces la locul faptei”. Câștigătorul a fost ales chiar de către concurenți, în unanimitate de voturi: Lupișor, pentru prestația completă.

Imediat după concurs, Radu ne-a mulțumit pentru participare și, cu un gest scurt, a închis microfonul. Reflectoarele au rămas în poziția „reamintire”?! Vom vedea!