În istoria comunicării au avut loc trei revoluții, iar astăzi suntem în pragul celei de a patra. Prima a avut loc odată cu apariția vorbirii, ca urmare a nevoii resimțite de oameni de a schimba între ei enunțuri înzestrate cu valoare de adevăr. Fără îndoială, această schimbare a fost revoluționară, deoarece astfel oamenii au devenit prima specie - până acum, singura - care a fost capabilă și a dorit să își explice lumea în care trăiește. Apariția vorbirii a fost momentul crucial care a permis culturii să se dezvolte și să fie transmisă prin intermediul tradiției orale.
      Cea de a doua revoluție cognitivă s-a produs prin descoperirea scrierii. Limba vorbită înfăptuise deja o codificare a gândrii, codificarea orală; scrierea a făcut posibilă păstrarea codului independent de vorbitor/ascultător, a fost un sistem de codificare independent de modalitatea de implementare a acestuia. Individul și-a însușit scrierea și lectura, deprinderi cognitive și motorii, fără a se înregistra o modificare "arhitecturală" în creier (așa cum s-a întâmplat în cazul vorbirii).
      Nu există un consens în legătură cu momentul exact de "apariție" a științei și literaturii. În cazul științei, se poate afirma că aceasta a debutat în momentul în care a fost formulată prima cugetare adevărată despre lume, iar literatura - cu prima propoziție despre lume spusă într-o manieră elegantă (fie ea adevărată sau neadevărată). Indiferent de cum au stat lucrurile, tradiția orală era deja pregătită să dea naștere științei și literaturii. Este posibil ca știința să fi beneficiat mai mult de pe urma apariției scrierii, dat fiind caracterul ei riguros, dar și limitările și lipsa de acuratețe a memoriei orale. Prin intermediul scrierii, prin păstrarea gândurilor în forma fixă a cuvintelor, știința a avut incomparabil mai mult câștigat, dacă luăm în considerare caracterului ei sistematic și nevoia de normă.
      Există neajunsuri și în ceea ce privește scrierea. Dacă vorbirea se preta la fel de bine la transmiterea și primirea de mesaje, scrierea nu a reușit o sincronizare la fel de bună cu gândirea, era mult mai lentă. Și, mai mult, avea o arie mult limitată de propagare: prin comparație cu o propoziție rostită, care putea fi auzită de mai mulți vorbitori sau chiar de un grup mai mare, o propoziție scrisă nu avea decât un singur cititor, lectura nefiind posibilă decât "serial", în ritmul un cititor - o lectură. Desigur, lectura se putea relua la infinit și, în final, un text putea avea mai mulți cititori decât ar fi avut auditori, dacă respectivul conținut ar fi fost vehiculat prin intermediul vorbirii. Acesta era "punctul forte" al scrierii, care a fost cucerit la un preț mare, scrierea devenind un mijloc de comunicare mult mai puțin interactiv decât vorbirea.
      Forma și stilul discursului scris s-au adaptat așadar noului mediu, în mod conștient și prin convenție, constrângându-l pe cel care scria să fie mai succint, dar oferindu-i și suficientă libertate în a reformula și regândi textul, pe măsură ce îl scria. Fiind mai puțin interactivă decât vorbirea, scrierea și-a pierdut și din spotaneitate, câștigând intenționalitate și un caracter ceva mai sistematic. Difuzarea scrierii a fost încetinită doar de ritmul lent al copiștilor, în a căror sarcină cădea răspândirea culturii scrise.
      Cea de a treia revoluție a avut loc în secolul al XV-lea, odată cu inventarea tiparului cu caractere mobile. Ritmul și difuzarea scrierii au înregistrat o creștere semnificativă. Textele se puteau distribui acum mult mai ușor și pe distanțe mari, astfel încât se poate vorbi de o nouă schimbare calitativă survenită în modalitățile de comunicare. Dacă tranziția de la cultura orală la cea scrisă a transformat comunicarea, dezvoltându-i latura reflexivă și solitară, tiparul a reinstaurat interactivitatea, cel puțin mediile academice. Procesul de instrucție academică a devenit ceea ce trebuia să fie de la început: o experiență colectivă, cumulativă și interactivă. Prin evoluție, omul și-a perfecționat capacitățile cognitive necesare învățării, iar tehnologia i-a pus la dispoziție mijloacele tehnice pentru a se instrui.
      După apariția tiparului, au urmat mai multe transformări tehnologice de mai mică sau mai mare importantă, care, după Stevan Harnad*, nu pot fi considerate revoluționare: îmbunătățirea mijloacelor de propagare a scrierii (mașina de scris și procesorul de text), care au determinat o mărire a vitezei cu care se putea scrie și/sau modifica un text. Fotocopierea a înlesnit duplicarea textelor, iar imprimanta a facilitat tipărirea. Apariția telefonului a avut un cuvânt de spus în ceea ce privește frecvența scrierii de scrisori, pentru că a însemnat o revenire la ritmicitatea firească a comunicării orale, la care creierul uman este adaptat în mod natural. Desigur, principalul neajuns al unei conversații telefonice este că nu lasă nici o urmă fizică, însă există metode de înregistrare a convorbirilor.
      Harnad a indicat doar aceste trei revoluții (vorbirea, scrierea și tiparul), în istoria comunicării, pentru că sunt singurele, în opinia cercetătorului, care au avut un efect calitativ asupra felului în care gândim. Pe scurt: vorbirea a instaurat capacitatea de a forma enunțuri dotate cu sens, scrierea a permis păstrarea lor independent de vorbitor, iar tiparul a înlesnit păstrarea informației independent de cel care a scris-o. Aceste trei revoluții au avut efecte dramatice asupra felului în care oamenii gândesc și se exprimă, poate chiar și asupra conținuturilor gândirii umane. Restul dezvoltărilor tehnologice au fost doar rafinări cantitative a mijloacelor de comunicare bazate pe vorbire, scriere și tipar.
      Cei doi factori mediatori ai efectelor calitative au fost viteza și scala. Vorbirea încetinea gândirea, dar până la un nivel pentru care creierul a putut să își formeze mecanisme de adaptare. Viteza medie cu care vorbește un individ este un parametru biologic, are un ritm natural. Scrierea a încetinit și mai mult gândirea, dar în acest caz mecanismele de adaptare au fost mai mult strategice și stilistice, mai degrabă decât neurologice. În actul scrierii, creierul este clar subutilizat, o dovadă clară în acest sens fiind viteza cu care se poate scrie la mașina de scris sau la procesorul de text, această viteză tinzând să o egaleze pe aceea a vorbirii. Cu toate acestea, constrângerile mediului scris sunt substanțiale, afectează atât forma, cât și conținutul comunicării: ceea ce este acceptabil într-o conversație, nu este acceptabil în scris și reciproca.
      Dacă luăm în considerare numai creierul uman, există doar mijloace de comunicare: mijlocul nonverbal, bazat pe gestică și două mijloace orale: cel natural (vorbirea) și cel nenatural (scrierea). Scrierea este considerată nenaturală din două motive: în primul rând, din cauza constrângerii pe care o impune asupra vitezei de exprimare a gândurilor (implicit, asupra ritmului de formulare al acestora) și, în al doilea rând, din cauza limitării interactivității (mult mai însemnată într-o conversație, în care schimbul de idei e un act de colaborare și competiție). Vorbirea nu numai că se potrivește mult mai bine cu ritmul natural al gândirii, se și conformează ritmului natural al discursului interpersonal. Prin comparație, dialogul scris a fost întotdeauna mult mai lent, a existat o diferență netă între dialogul "în timp real" și corespondență, până la producerea celei de-a patra revoluții culturale a mediilor de comunicare, în pragul căreia ne aflăm și care se datorează apariției scrierii electronice: comunitatea academică activă on line.

*Harnad Stevan - Post-gutenberg galaxy: the fourth revolution in the means of production of knowledge, www.cognosci.soton.ac.uk