La postul de televiziune care nu s-a numit niciodată CONTRA TV, un „prezicător” politic cu trecut bine înfipt în perioada când Ana Pauker și cu Dej băgau spaima-n burgheji, ne tot anunță că palidul cobai născut în laboratorul tranziției românești, clasa de mijloc (middle class), a prins puteri, ajungând pe undeva pe la 5% din totalul populației.
Dacă stăm bine să ne gândim cam cine-i Măria Sa clasa de mijloc, în țările situate la vest de fruntariile noastre, aflăm o mulțime de mici patroni, funcționari, avocați, intelectuali specializați în diverse domenii, ba chiar și muncitori cu înaltă calificare. Cam care este starea majorității acestor categorii sociale pe plaiurile mioritice, nu comentăm, pentru că orice comparație cu echivalentul vestic este de-a dreptul deplasată. Între „boierimea” de rang înalt și „iobagii” de rând, fie ei cu guler alb sau albastru, distanța s-a mărit din ce în ce mai mult. Cei pe care, de dragul capitalismului nostru original, nu i-am întrebat cum au făcut primul milion de dolari, au adunat acum zeci de milioane și-i doare-n cot de vociferările lui „stupid people”, cum că ar fi trebuit să creeze ceva locuri de muncă, să câștige și amărăștenii o pâine de pe urma lor.
După 14 ani de experimente, jafuri la scară națională și „inginerii” financiare, numite generic economie de piață nefuncțională, am ajuns la concluzia amară că a noastră „middle class” se rezumă cam la… baronii locali, ce-au înflorit în ultimii ani prin ograda județelor.
Și-atunci, cum se explică preferința evidentă a electoratului pentru Alianța PNL-PD la localele din luna iunie? Cum pot fi pentru promovarea unor politici liberale profesorii, maiștrii din fabrică sau simplii funcționari, persoane onorabile, dar care-și duc zilele cu greu, de la o leafă la alta?
Răspunsul pare a se afla tocmai în întârzierea îngrijorătoare cu care se constituie clasa noastră mijlocie. „Societatea care nu reușește să-i hrănească pe cei săraci și mulți sfârșește prin a-i ucide pe cei bogați și puțini” – acestea nu sunt cuvintele unui anarhist de extremă stânga, ci ale celui mai iubit președinte al SUA, John F. Kennedy.
Ostentația de neam prost cu care beizadelele din centru și de la teritoriu își etalează bogăția care nu are nici cea mai mică nuanță socială sau democrată, excesele copiilor de bani gata care se dau mari în mașini „ultimul răcnet”, pe care apoi le fac ferfeniță cu nonșalanță, atunci când nu se ocupă cu traficul sau consumul de droguri, au produs românului rând, (încă) dotat cu bun simț, o repulsie profundă față de aceste specimene umane și față de „scara de valori” strâmbe pe care se întemeiază succesul în România de astăzi. Un „capitalist” de carton se lamenta, recent, pe un canal de televiziune, vezi-Doamne, cât sunt de retrograzi românii obișnuiți, care îi urăsc pe cei bogați și gândesc în termenii „să moară și capra vecinului.”
Mai interesant era să fi demonstrat că acumularea de capital pe căi cinstite prevalează la noi, și să fi dat și vreo zece exemple, măcar…
Până atunci, lumea se va uita chiorâș la cei îmbogățiți peste noapte, pe bună dreptate. Nu știm ce consecințe va avea pe termen lung consolidarea acestui tipar de gândire la nivelul conștiinței colective. Prevenirea unor convulsii sociale tipice societăților constituite din (foarte) bogați și (foarte) săraci – vezi mișcările din America Latină – poate fi făcută prin sprijinirea apariției unei clase de mijloc prospere și autentice.
Votul împotriva baronilor locali poate fi, așadar, interpretat și ca un vot ale unei țări fără clasă de mijloc, în favoarea clasei de mijloc.