„Piticul” lui Pär Lagerkvist este mărturia unui om RÃU, care nu numai că își asumă această caracteristică, dar o găsește normală și reconfortantă. Trebuie să recunosc faptul că, la început, mi s-a părut sfidător și m-am înfiorat la gândul că astfel de oameni, miniaturali sau mai degrabă nu, se găsesc în preajma mea. În timp, am devenit mai înțeleaptă și am înțeles că ar trebui să nu mă tem de cei ce știu ce sunt și își asumă firea, ci mai ales de marii jucători de poker ai vieții, de cei la care cacealmaua e regulă de viață și care se ascund sub o bine-jucată bunătate.
E ușor să-l disprețuiești pe pitic, e un fel de vrăjitoare din basmele copilăriei noastre. Mie mi-a plăcut din două motive: sinceritatea lui brutală, practic incapacitatea de a-și disimula gândirea diabolică și tendința mea de a prefera persoanele atipice, interesante, altfel. M-am săturat de zâne bune și feți-frumoși că nu îi întâlnești decât în cărți pentru copii. În viața de zi cu zi e plin de piticoți și piticoate care își ascund, mai bine sau mai rău, hidoșenia. Măcar piticania de care vă vorbesc e interesantă și își recunoaște natura. Răul e caracteristica de bază pe care-și construiește gândirea și acțiunile. Vezi tu, piticul ăsta nu a văzut niciodată stelele. E mult prea mic și ochii lui piticești nu pot răzbate prin întuneric până la bolta cerească. Privește îndelung cerul într-o noapte înnorată și întunecoasă și abia atunci vei înțelege ce înseamnă stelele. Când le vezi parcă nu mai au valoarea meritată, de-abia lipsa lor ce rupe familiaritatea îți înnegurează sufletul. Și atunci când nu înțelegi ce-s stelele, cum să nu fii rău?
Dragostea piticului e ceea ce m-a înduioșat și poate din cauza asta mi-a devenit așa de drag. El iubește fără a putea recunoaște acest adevăr nici măcar în singurătatea turnului lui. Prințesa, persoana pe care o disprețuiește cel mai mult, e marea sa dragoste. Și, în numele acestei iubiri imposibile și care îl umple de rușine și scârbă, își folosește puterea neștiută printre curteni. Că mai presus decât bufonul regelui, piticul e înțeleptul și răsfățatul regelui. Ajutat de providență o va îngenunchea pe femeia iubită spre a se hrăni din suferința ei. Ei doi – prințesa și piticul – sunt două ființe în esență asemănătoare, la fel de abile și de lipsite de discernământ, doar că piticul nu are nimic și nici nu va avea vreodată. De-abia în clipa în care prințesa se va afla pe același loc cu el, In care va fi pierdut și ea totul: mărire, iubire, copil, iubirea lui va fi împlinită. Două ființe identice, pornind din puncte diferite sfârșesc mereu, se pare în același loc.
Fără îndoială prizonieratul aparent nemeritat al piticului, de fapt rezultat al unei mici erori de gândire, e fără doar și poate o fază a evoluției lui. A fost pe culmea norocului și, ca orice roată, soarta își urmează mersul. El știe asta și își așteaptă cu răbdare revenirea la putere.
Iar eu aștept, fără aceeași răbdare și mai ales fără aceeași siguranță, clipa în care voi putea vedea în fiecare dintre voi hidoșenia pe care o ascundeți cu atâta grijă. Până atunci am grijă să mă uit des în oglindă spre a nu o ignora pe cea care-mi aparține.