Semnal și prefața
de mai jos:
Poezia Biancăi Marcovici
între asumarea feminității și cucerirea identității

Titlul personal, „cochet” și „feminin” (deși aparent impersonal și... la masculin!), al acestei antologii reprezentative semnate de Bianca Marcovici le-ar putea părea unora dintre cititori oarecum derutant – plăcut derutant. Avem de-a face în fond cu un autoportret liric puțin ironic și, așa-zicând, inefabil, al unei autoare ajunse la deplina maturitate artistică, cu numeroase volume publicate în diverse limbi de-a lungul ultimelor două decenii și mai bine. Grația feminină maschează o natură „combativă”, reacționând poetic la stimulii existenței cotidiene. Stabilită din 1991 în Israel, autoarea, absolventă a Institutului Politehnic din Iași, este și inginer (în prezent lucrează la Societatea de Electricitate din Haifa), și muziciană – violonistă profesionistă, se autointitulează, în unele texte, „poetă-inginer”, numeroase poeme fiind, pe de altă parte, impregnate de referințe muzicale. În poezia eminamente confesivă a Biancăi Marcovici, feminitatea este asumată cu naturalețe și impetuozitate bine temperată, fără sentimentalisme dulcege dar și fără stridențe demonstrative.
Relevant în ordine poetică este, desigur, timbrul, diapazonul liric. Avem de-a face cu o poezie reactivă, imprevizibilă, uneori incisiv-ironică (și autoironică), alteori delicată, ce se desfășoară pe varii registre în marginea biografiei proprii. Afectivi-tatea este unul dintre „motoarele” ei lirice, alături de necesitatea interioară a autoscopiei (toate poemele mele/ amintesc de mine/ le-am scris explorându-mă// mi se pare mai important/ să mă studiez/ decât să privesc în jur, Toate poemele), deși, am putea spune, explorarea de sine are loc, cel mai adesea, privind în jur în toate direcțiile, interacționând cu toate manifestările realului (și virtualului). Autoarea experimentează dezinvolt multiple game, surprinzân-du-și la fiecare întorsătură de pagină (dacă nu și de vers!) cititorii: de la crochiul abstract la autodefinirea emoțională, de la meditația lirică asupra creației și – în linie nichitastănesciană? – a cuvintelor la poezia cotidianului, de la poezia afectiv-conceptuală „mo-dernistă” la discursul radical-postmodern dezabuzat, de la poemul „angajat” subiectiv în concretul social, istoric și chiar politic până la parabola ironică, de la elegie și reflecție tandră la strigăt se desfășoară o întreagă cromatică de stări și de limbaje. Deși nu evită nici desfășurările mai ample, predilecția este totuși pentru poemul concentrat. Bianca Marcovici face parte din familia autorilor care încă mai cred în puterea cuvântului/ a cuvintelor. Iată o artă poetică elocventă: Puterea cuvintelor mele/ Doar pe copertă/ Doar în suflet./ Întoarcerea cuvintelor mele/ Nostalgic acasă/ Doar pe o copertă/ Doar în colțul poetului/ Din dulapul arhiplin!/ Puterea dragostei mele/ Nu stingherește pe nimeni/ E doar o corecție la traiectoria/ Ce trebuie s-o presupun (...) Șma Israel, Zidul Plângerii/ mă ademenește,/ mă liniștește,/ mă susține! (Puterea cuvintelor).
O temă importantă, esențială a poeziei Biancăi Marcovici de după emigrarea în Israel este legată de memoria și identitatea evreiască – de israeliancă din Haifa și din „dulcele târg al Ieșilor” – pe care o asumă cu aceeași căldură și intensitate cu care le asumă pe toate celelalte (femeie, iubită, soție, mamă, fiică, poetă, inginer, violonistă, pacifistă ș.a.). Iată un poem aproape militant despre renașterea și durerile Þării Sfinte, în care asumarea evreității e colectivă: Popor generos hăituit de veacuri/ Își retrăiește astăzi credința/ Și rostul –/ Timpul curge curat în inimile lor/ s-a spulberat cenușa celor arși dar arde amintirea,/ rădăcinile lor plutesc încă în aer,/ Visele se coc în livezi de portocali/ mai presus de orice/ pacea restantă/ printre/ coralii de la Eilat (Rădăcini). Și un fragment dintr-un poem în care identitatea evreiască e asumată personal, intim, „biografist” (cu toate traumele politice), dialogul cu tradiția strămoșilor și cu figura paternă fiind unul... epistolar: Dragele mele rude// Scriu pe hârtie dictando/ Dactilografiez ceva ce nu pot retușa/ Nu vreau să uitați sunt urmașa lui Șaul/ Tatăl meu bun cu toată lumea,/ Cel care împărțea cadouri și stătea la/ Cozi interminabile/.../ Șaul cel care a prestat/ Muncă obligatorie a doua zi după oficierea cununiei/ La Sinagoga din Elena Doamna/ Șaul cel cu piatra din Păcurari, din Iașul cărunt/.../ Vă scriu, după ce multe semne de viață dat-am/ Din Haifa zidurilor mele de sprijin/ Neprimind nici un semn înapoi.../ Vă scriu deci că lucrez deja, fetele mi-s mari,/ pe baricade, că bărbații de odinioară poartă arma.../.../ Bine... l-am revăzut pe tata... în sfârșit, anul trecut (Șaul). Pretutindeni obsesia zidului – Zidului Plângerii, dar și zidirea de sine, zidirea poeziei, dar și „zidul de sprijin” pe tărâmul „identității recăpătate”, metaforă a regăsirii unității ființei (Ne rătăcim în cuvinte/ Și apare/ Zidul Plângerii/ Singura scenă din viață/ În care mă simt eu însămi// spatele la public/.../ te rogi pentru poporul tău/ lumea-ți pare surdă// și zidul împietrit/ îți dă speranță/ te întorci apoi spre cei care/ te au rănit/ și încerci din nou// să înfrunți/ legea junglei. (Zidul Plângerii)... Biografia devine astfel „misiune” asumată, iar scrierea aspiră la depășirea turnului de ivoriu într-o tentativă de a cuprinde plenitudinea vieții. Încerc să evit metamorfozarea mea/ într-o ființă dependentă/ de poem (Nevoia de cer) prin „nevoia de poezie” frecvent invocată. Revine, periodic, și nostalgia Iașilor natali, cu teiul lui Eminescu și Bolta Rece, acolo unde/ zăpada e molfăită de cizmele/ amintirii (m-am născut aproape/ de teiul lui Eminescu.../ ani de-a rândul l am urmărit/ în încărunțire –/ era sprijinit de o cârjă metalică/ betonată –/ părea un om invalid/ cu părul de culoarea/ toamnei/.../ (cu siguranță că dacă l-aș săruta acum/ n-ar mai spune nici un cuvânt – (Aproape de teiul acela).
Diversitatea „gamelor” abordate, fascinantă în expansivitatea ei, ar putea, la o adică să și decon-certeze un eventual cititor neprevenit. La o privire atentă însă observăm, ca pe o constantă de profun-zime, dubla mișcare a poeziei Biancăi Marcovici. Ar fi, mai întâi, nevoia de repliere spre interior, spre sine, de a respinge „adaptările” depersonalizante și agresiunea lumii exterioare prin refugierea în spațiul protector, „intim”, al idealității artei introspective. Există, apoi, o tendință de sens opus – atitudinea, implicarea „socială”, extravertirea, strigătul, lupta cu alteritatea indiferentă, neînțelegătoare sau ostilă. Între polul interiorității fragile și cel al combativității orgolioase, feminitatea („aburii de femeie”) se afirmă în multiple nuanțe. Iar din sfâșierea între cele două impulsuri contrare (manifestă și în cazul ezitării între tentația limbii ebraice și limba română în care și-a scris și își scrie poemele) se naște scânteia electrică a liricii autoarei, o lirică profund existențială, chiar atunci când se înveșmântează (maschează?) în abstracțiuni atent elaborate. Nu mă pot împiedica să reproduc, în acest sens, poemul-blazon Vocea interioară din deschiderea acestui volum: unde mă duc dau de vocea mea interioară,/ nu o ascult, cu toate că instinctul/ mă aruncă la vale/.../ îmi aud vocea falsă care-mi dictează/ nu te duce acolo,/ nu întinde mâna celui/ care nu-ți recunoaște mersul!/ Dar nu mă las/ sunt mai puternică decât ei, zic/ și mă împing în valuri/ să primesc în față/ stropii de venin!
„Temele” și „topoii” Biancăi Marcovici țin, de fapt, cel mai adesea de biografie – o biografie, desigur, transfigurată, integratoare, de o prospețime, simplitate (elaborată) și directețe neostentativă, aspirând să cuprindă totalitatea manifestărilor vieții (și ale feminității) în măsura în care acestea declanșează acea reactivitate poetică de care vorbeam anterior. Poezia de dragoste a autoarei este, în nu puține rânduri, remarcabilă prin jocul rafinat dintre afectivitate, ironie tandră și discreție (Clepsidra albastră, Redimensionări, Oglindă retrovizoare ș.a.), ca și aceea „domestică”, „intimistă”, familială. Rețin doar un fragment din foarte frumosul poem Rețetă: ...Cauți un film color cu amintiri/ Îl developezi în alb-negru/ Pentru estomparea impresiei/ Închizi totul într-un termos/ Și pui un disc bel canto/ Dai o plăcere pentru o lacrimă/ Și întinzi celălalt obraz/ Pentru ghilimele,/ În final scapi termosul de emoție,/ Aurora va țâșni prin cuvinte,/ Cineva se va instala comod într-un fotoliu/ iar tu vei strânge cioburi încercând o/ Rememorare a ultimei arii./ Îmi cunosc fotografia conjugală, detest/ Prerogativele despre muchia cuțitului/ Întoarsă spre siguranța/ Zilei de mâine. Sau această impresionantă asumare a feminității prin distanțare, privită, amar-ironic, din afară, în căutarea identității primordiale mi-am luat o zi/ să mă simt ca un bărbat/ să n-am grijă de nimeni/ să nu mă supun, mai bine zis/ ritualului feminin/ de a dărui fără a primi nimic în schimb/ să mă simt egoistă ca și tine în ziua asta coaptă de cireșe/ născută fiind la 7 luni./ Cică mama mi-a zis/ că ar fi durut-o măseaua de minte/ de aia a ajuns să mă nască/ adevărat coșar ieșit din sobă, negru,/ culegându-mă de pe podea/.../ Nu mi-a zis Narcisa,/ nu m-am uitat în apă să-mi văd chipul/ să mă îndrăgostesc de mine nici/ acum nu am curajul să mă privesc!” (Șeptilic) Există și o poezie a inadaptării interioare și a înstrăinării de ceilalți (v. Despre prieteniile târzii) Ne vedem rar între noi/ ne citim doar din priviri,/ înghițim în sec, ne întâlnim la/ înmormântări și nunți./.../ nu pot să joc în spectacolul lor/ rolul noii venite care păstrează legăturile/.../ e greu să fii/ între femeile bucătărese depline/ (preferințele mele culinare/ se reduc la Kafka, e mai/ puțin comestibil, se citește încet, se/ mai citește o dată/ până ce te metamorfozezi în cuvinte/ devenind un personaj pierdut/ în carcera lumii). Numeroase sunt definițiile lirice ale (asumării) poeziei, una dintre cele mai puternice fiind aceea de stigmat identitar folosit drept scut (dar să mă întorc la poezie.../ e pretutindeni ca o stea galbenă/ dar eu o port ca scut, Motto).
Un exercițiu instructiv ar fi, cred, compararea poeziei scrise de Bianca Marcovici înainte de plecarea din România cu cea scrisă în perioada israeliană. Fiecare etapă are „straturile” și „vârstele” ei, mergând de la atracția metaforei grațioase și sublimante, influențată (asumat) de Nichita Stănescu, la calofilia livrescă, în fond dramatică (vezi, între altele, excelentul poem Împreună cu mine, dedicat lui Florin Mugur) și mai departe, la „biografismul”, „cotidianismul” și „virtualismul” postmodernilor, ajungând la un soi de interogație neliniștită asupra condiției identitare – poetă de limbă română într-un Israel iubit cu patimă – totul vădind frecventarea marii poezii a lumii, de la Montale la Paul Celan și Sylvia Plath. Aspirând să comunice „telepatic” cu alteritatea, la limită cu universul sunt formidabilă/ când vreau să învălui pe cineva/ cu dragostea mea – poezia –/ reușesc chiar să primesc un semn/ din pustiul Arizona/ de la triburile indiene/ de pe aerodromul construit acolo/ de extratereștrii verzi și fotogenici/ de la necunoscutul din mine/ care se plimbă-n deșert/ cel de-al doilea eu/ cel de-al doilea tu/ doar telepatic am transmis mesajul (Telepatia lumii), eul liric se dovedește a fi un fin seismograf, stabilind legături poetice de rudenie cu lumea, cu sinele, cu limba, cu tradiția, cu pământul natal românesc și cu cel al diasporei – și al strămoșilor. O poezie profund subiectivă și, în același timp, profund rezonantă la ceea ce am putea numi „marile proble-me ale lumii de azi” – războiul, terorismul, recupera-rea memoriei traumatice (Șoah-ul), standardizarea vieții, incomunicarea, manipularea, înstrăinarea de sine, căutarea identității, virtualizarea realității. Polimorfismul și extraordinara disponibilitate lirică a autoarei își au, desigur, originea în personalitatea sa „energetică”, „totalizantă”, aspirând să integreze contradicțiile și multiplele (practic ilimitatele) dimensiuni ale existenței, transgresând „comparti-mentările sufletului”. Muzica apare – în acest sens – ca o alternativă sublimantă și ca dublură ideală a vieții. Contrapunctul prevede sincopa/ Ca și cum notele s ar învârti/ În jurul vieții triolet de cireșe în urechi// Spre contopirea îndeplinită/ de partenerul ideal al miresmelor clandestine...
Fizionomia poetică a Biancăi Marcovici – una dintre figurile importante ale diasporei israeliene de limbă română și, aș adăuga, una dintre poetele importante pe care le avem în prezent – se vede cu mult mai bine în „oglinda retrovizoare” a acestei antologii reprezentative decât în oglinzile – expresive, dar parțiale – ale fiecărui volum anterior în parte. Diversitatea trăirilor, percepțiilor și explorărilor lirice de sine se adună/focalizează într-o (memorabilă) imagine-hologramă, multidimensio-nală și atașantă, aflată în continuă metamorfoză, fără a-și pierde însă unitatea interioară. Privită astfel, poezia autoarei – cu farmecul și energia ei interioară contaminante – ne apare cu o permanentă cucerire a identității iar biografia pe care o înregistrează și transfigurează capătă expresia unui destin.


Paul CERNAT

...........................

Vocea interioară

unde mă întorc dau de vocea mea interioară,
nu o ascult, cu toată că instinctul
mă aruncă la vale;
uneori sunt plagiată,
îmi aud vocea falsă care-mi dictează:
nu te duce acolo,
nu întinde mâna celei sau celui
care nu-ți recunoaște mersul!
Dar nu mă las
sunt mai puternică decât ei, zic
și mă împing în valuri
să primesc în față
stropii de venin!

Bianca Marcovici