|
Biografie Mihail Sabin
Mihai Sabin (pseudonimul lui Misu Schechter) s-a născut la 25 august 1935 în Cernăuți. Provine dintr-o familie de funcționari iar sărind peste timp, în 1953, îl aflăm în postura celui ce termină Școala medie tehnică mecanică de la Giurgiu. După alți patru ani va fi absolventul Facultății de Filologie din București, secția de germană. Între 1957 și 1962 e profesor la Liceul de Băieți din Bacău, apoi pentru o perioadă de doi ani, metodist la Casa Regională a Creației Populare. Perioada 1964-1974, în care este redactor la revista "Ateneu", îl impune pe scena literaturii contemporane. În ultimul an al vieții sale este director adjunct al Teatrului Dramatic Bacovia.
Debutul și-l face în 1961, într-o culegere literară ocazională din Bacău iar debutul editorial va fi marcat odată cu volumul "Întreținerea focului", în 1968.
Chiar de la apariția acestuia, poetul promovează o lirică intelectualistă în care îngustează aria emoției directe, odată cu refuzul etalării lipsite de discreție și de rafinare a stărilor sufletești elementare. Poezia nu e o simplă argumentare a unei idei filosofice, morale, sociale, chiar dacă, într-o primă fază, ea pornește din acest punct. În propria accepție, poetului îi este destinată cea mai înaltă treaptă pe scara cunoașterii: "frumoșii bătrâni care făureau complicate cursuri de / Morală ori de bună creștere ori de Seninătate s-au / trezit dintr-o dată datornicii acestui copil zilnic ucis / de propriul său cîntec dar neinventat". ("Întreținerea focului")
Profesorul ieșean Al. Andriescu arată că "intelectualitatea excesivă a uneltelor politice acuză unele din aceste versuri de o anume răceală. Capacitatea poetului de a-și exprima emoțiile, de a le domina lucid, îl aduce în pragul unor largi organizări poetice amenințate de alunecarea retorică”. Lumea cărților este infuzată sub forma unui act tainic, a unui miracol de care se lasă absorbit. Sabin prețuiește cărțile mai ales pentru zestrea lor de înțelepciune nealterată: "Să fii îndurerat de moartea cărților / când între coperți se micșorează poveștile...”
Poetul pare a prefera acest univers decantat al cărților și de aceea sintetizează adevărul lor cu cel al naturii, atribuind noii descoperiri un echilibru al convingerilor intelectuale. Mihail Sabin crede în destinul geniului. E cazul poeziei "Eroica", dedicată lui Beethoven, pe care Ștefan Augustin Doinaș o încadra în rândul acelor poezii în care "o inteligență artistică sobră și eficace prezidează zborul fanteziei" și "izbutesc să impună în lirismul modern principiul unității de viziune, singurul capabil să salveze actul poetic de la lăbărțarea verbală”: "Spaima acelei dimineți, domnule Ludwig, / când n-ați mai auzit decât umbrele, / și pianul mut, pianul infirm, / departe de strălucitorul zgomot / care începuse să moară în creier.// Cred că a fost un clopot viața Voastră, / domnule Ludwig, cu un sunet enorm, / el destrăma zgomotul lumii; / nu mi se pare trist că a fost uitată / orbirea auzului Vostru și disperarea / prețul bucuriei l-ați plătiț singuri / pentru că iarba de sub pașii Voștri / a fost blestemată și n-ați împărțit / gloria de a fi infirm / decât cu Dumnezeu". ("Eroica")
Scurte episoade ce aduc aminte de lirica lui Blaga se revarsă în fântână alături de balauri la porțile caselor, arătări de mit, cu cântări din fluier, cu „nocturne drumuri” sub gura de rai, în căutarea veșnică a izvoarelor, acolo unde conștiința poetului o traversează pe aceea colectivă, cu zonele ei abisale.
"Bufonul" sau "O glumă" oferă un tragism ușor pigmentat cu grotesc iar reflexivitatea sarcastică nu poate pricinui mâhnirea ci o compătimire solidară. Poezia acestui volum "are o ținută polemică efervescentă și uneori violența este autentică, patetismul sincer. Fie că e vroba de amintirea cotropitoare, dar reprimată a dragostei abandonate, ori de amărăciunea înfrîngerii, compensată prin încredere în dragostea salvatoare, de destinul de rătăcitor al neîmpăcatului chemat mereu într-o nesupusă călătorie către iluzia unui liman și astfel condamnat la veșnică pribegie" (Vlad Sorianu).
Cel de-al doilea volum de versuri al lui Mihail Sabin, "Îngerul și măscăriciul", apare în 1970. Autorul ni se impune și de această dată ca unul dintre scriitorii care au predilecție pentru raționalizarea imaginarului. Efectele obținute de el sunt neobișnuite deoarece sistemul de formule tropice nu este altceva decît o înlănțuire de termeni codificați ai biografiei lirice. Universul creat în "Îngerul și măscăriciul" permite cele mai variate contrarii. Perechile de negații nu constituie numai un balet de semne hieroglifice, dar vizează eliminarea amănuntelor prozaice și fixarea unor ritualuri domestice încremenite în gesturi tipice fundamentale. E cazul poeziilor "Moștenitor", "Salt în adolescență", "Dialog", "Despre litere", "Îngerul și măscăriciul". Personajele "mitologice" nu aduc cu apariția lor o problematică deosebită ci oferă pretexte pentru simple improvizații. Casandra (personaj antic), Hamlet și Peer Gynt nu construiesc un dialog, așa cum ar fi fost de așteptat, ci supraviețuiesc în monologul impus de poet, un monolog pornit dintr-o conștiință complexată. Sunt pasaje biografice nu particulare, ci generale, universal valabile. Privit structural, volumul prezintă două nivele: un strat afectiv rezultat din relevarea selectată a momentelor de viață și un strat superior tradus prin discursul poetic propriu-zis și care se concretizează în sistemul codificat al simbolurilor. Dintr-o astfel de binaritate a textului poetic ia naștere de fapt dramatismul. Arhitectura supraetajată pune cititorul față în față cu gândirea vizionară: "Frumosul meu trompet sună adunarea / măștilor e timpul să fim săgetați de menuete ca / într-un bal al bunicilor sentimentali minunat / vom petrece în acest castel de lumină cu uși / ferecate, cu adieri de parfum de bărbat, vom fi / fragili, trompet, vom schimba săruturi în / balcoane altădată celebre, vom flutura / cristal în priviri adormite în tactul solemn / și ca-ntr-o minciună de iarnă frumoasă și crudă / vom dormi surâzând- marionete de ceară..." ("Menuet")
Tot după doar doi ani, mai precis în 1972, va apărea și "Arena cu paiațe". De data aceasta, monologul dispare și este înlocuit de dialog. Autorul are drept oponent însăși existența. Paradoxal, Mihail Sabin nu mai este un inspirat, ci pur și simplu se inspiră. Punctul de plecare este motivul lumii ca teatru. Vedetele sunt doar niște personaje jalnice, epuizate de efort și care evoluează la un trapez straniu, în aer liber. Un peisaj la limita grotescului ne propune tigve ce se rostogolesc în rumeguș și talaș iar privitorii în lume se simt ca la teatru, lumea nereprezentând ceva mai mult decât un contrafond. Dar Mihail Sabin rămâne fără îndoială un melancolic, un visător ce contemplează "icoane vagi", inconsistente: "Dansul rănește și vindecă, glasul din zori / cheamă oprirea din farmece".
Ultimul volum de versuri, "Pasărea medievală" (1973), ne înfățișează poetul deja integrat Cetății medievale: spiritele Cetății sunt umbrele ei. Evul Mediu nu aparține evenimentului istoriei ci este contemporan, refăcut din "atemporalitatea ideilor perene". Intrarea în umbra Cetății nu este doar o zidire interioară dar mai ales un joc de contraste, între starea de vis și starea de veghe.
Dincolo de faptul că Mihail Sabin a fost legat de Bacău și de figura literară emblematică a acestuia, numele lui Bacovia, în mod social - să nu uităm că a fost profesor de germană la Liceul de Băieți și director adjunct al teatrului băcăuan cu același nume, lucru ce ar putea reprezenta o simplă coincidență sau, dimpotrivă, o disponibilitate a destinului -, vom regăsi în lirica sa accente bacoviene ce transpar în edificiul arhitectural al discursului poetic. Cititorul poate simți în câteva pasaje, nu neapărat același cadru impus de Bacovia ori tonusul elegiac exasperant, ci mai degrabă melancolia unui vizionar, a unui contemplator.
Sensul cuvântului "agapă" este de ospăț cu caracter intim, prietenesc, sau masă comună frățească la vechii creștini. În poezia cu același titlu, Sabin ne invită, practic, la una dintre ultimele posibile agape. "Agapa" nu e resemnarea totală ci mai degrabă ne arată o capacitate deosebită a poetului de a se împăca cu soarta, cu însuși destinul. Ploaia nu este exterioară ca la Bacovia, ci mai degrabă ea coexistă cu timpul ce erodează sufletul omului: "O, întâmplări de dinaintea ploii care-a / fost spălat în șarje fără noimă / promoția marelui liceu... // Ne-ntoarcem, ne-ntoarcem spre sud, / timpul aleargă flămând printre/ pleoape, / Sfârșit de capitol, bine- /ați venit la agapă / printr-o ceață erotică, / printr-o ceață eroică". ("Agapă")
Ca și în cazul lui Bacovia, ninsoarea definește spațiul dar la Mihail Sabin ea conturează obiectele și personajele unei lumi "false", de fapt a unei lumi decăzute. Personaje importante altă dată, suprarealiștii, dadaiștii nu mai șochează, ci s-au integrat unei Europe îmbătrânită în propriile ei iluzii: "Ninge-n Europa cu fulgi fabuloși / nu e nici o scăpare / zăpada trimite întregul decor / într-un fals / surrealiștii sunt bucătari prin saloane / savantele lor colaje au în vedere / morcovi și resturi infame de pește / dadaiștii sunt tați de familie / cu chelie și burtă". ("Ninge")
În portretizarea unei astfel de lumi putem consemna și o ironie ușoară, dublată de o tristețe melancolică. "Trece astrul furtunii prin mahala" vine cu un peisaj realizat în manieră bacoviană. Asistăm nu la gloria omului, ci dimpotrivă, la imposibilitatea acestuia de a-și stăpâni propria-i viață pe de o parte iar pe de alta furtuna devastatoare: "Trece astrul furtunii prin mahala / răsturnând podurile de peste apa amară / pocnesc din încheieturi păpușile de seară / și din trenul speranței cade cineva. / Risipă și umilință într-un târg de gips / Bacovia martorul urlă la lună / ca Paganini cîntând pe o singură strună / în zodia întâiului apocalips. / Apoi o pauză cât un tratat de istorie și vechile nume dispar / de sub nuci e vremea prietene să speli și să-i usuci toate / rufele infectate de glorie". ("Trece astrul furtunii prin mahala")
"Apa amară" aduce aminte de "verdele de Paris" ce otrăvea lumea lui Ovidu Genaru, iar "sfinții bizantini" sunt semnele pentru un cadru amorțit în propria-i existență: "Plouă cu sfinți bizantini în orașul de toamnă / ziua de ieri se strecoară sub nori străvezii / trec funcționari apretați și salută o doamnă / ridicând înspre cer respectuoasele lor pălării. // Juriștii aleargă-n instanță către orele II când certitudinea umple cu zâmbet făpturile lor/ inspectorii curg pe teren în căutare de fapte/ tranzistoare de toate mărimile intră în decor.// Numai poetul provinciilor imploră destinul / care se știe nu vrea să se lase mituit / în sufletul său impermeabil se scutură crinul / iar pe ecrane apare cuvîntul de grație: Sfârșit". ("Plouă cu sfinți bizantini în orașul de toamnă") Poetul imploră destinul deși știe că nu poate spera, că nu mai poate sparge cercul vicios. Bacovia refuză în fibra sa intimă natura, schițează un gest infantil de apărare în fața infinitului pe care reprezentarea acesteia îl propagă. Orașul provincial e, pentru Bacovia, "cetatea blestemată" ori "azil al ftiziei". Eventualul rol de protecție al provinciei e precar, spaimele obsesive infiltrându-se și în cadrul trasat: "Pe catafalc, de căldură-n oraș/ încet, cadavrele se descompun.// Cei vii se mișcă și ei descompuși/ Cu lutul de căldură asudat;/ E miros de cadavre, iubito,/ ... / Sînt cîțiva morți în oraș, iubito,/ Și-ncet, cadavrele se descompun...". ("Cuptor") Deși nu atât de morbidă, imaginea spațiului creat de Mihail Sabin este asemănătoare celei bacoviene. Marea molimă poate fi și o prezență metaforică, dar, cert este că ea distruge în întregime peisajul ca și căldura la Bacovia: "Ei zăceau stivuiți în piața cetății / care cu ochii scurși de febră / care cu limbile umflate și negre / care îmbrățișându-și femeile / care cu trupuri chircite într-un ultim salut / pentru soarele blestemat / care senini ca și cum ar fi ales / în clipa supremă meditația. / Trecătorule nu uita să mulțumești zilnic morților / dacă Marea Molimă nu /-ar fi întâlnit pe ei / ar fi ajuns la casa ta" ("Hei, și după ce a trecut Marea Molimă").
Din fericire, molima din poezia lui Sabin are un sfârșit și nu reușește să distrugă totul. Se poate vorbi despre supraviețuitori, personaje ce nu există în târgul lui Bacovia. O stare de plictis și respingere caracterizează și "Cunosc aceste lumi", în care prin repetarea de trei ori a versului "Cunosc aceste lumi, le-am mai văzut", Mihail Sabin hotărăște detașarea sa de un astfel de spațiu cu "aceeași arbori dezrădăcinați", "iubirea uscată" damnată sub maleficele forțe ale aceluiași "octombrie palid atât de-aproape de geniul neființei". ("Cunosc aceste lumi"). Poetul pare a fi mai mult decât convins de provincialismul operei sale. El rămâne un sociabil, după cum singur declară, - "locuiesc într-o urbe peste care trecură râzând / patru decenii de Bacovia", un caracter ce nu obișnuiește să cadă în transă "ca numitul Narcis" și ironic îi avertizează pe ceilalți de "importanța" sa: "Stimați vecini copiii dumneavoastră / mă vor învăța la școală / într-un capitol închinat poeților de provincie / iar puștiul care joacă acum tenis / pe asfaltul încins și murdar mânuind / în locul rachetei un capăt de scândură / își va da doctoratul cu viața și opera mea". ("Nu vă speriați")
Mihail Sabin e, ca și Bacovia, un "supraviețuitor de profesie" sau altfel spus "un om atât de obosit, încât nimic nu-l poate atinge, nici măcar moartea care „atinge de obicei / pe cei ce se apără"... ("Eu sunt un supraviețuitor de profesie"). Mihai Sabin este pictorul la ore târzii al unor "nevrotice gări" prin care "trenuri mai lungi decât timpul trec lin și despart capul de trup", "a(l) nopților de țigări în săli de așteptare", al "somnului împietrit". Trenul, ca și viața "deraiază, deraiază, mereu la schimbarea macazului". ("Secvență nocturnă")
Mihail Sabin își așteaptă sfârșitul cu detașare, neopunându-se clipei fatale dar sperând într-o amânare a ei: "Vino, spun sângelui care mă / trădează și își cheltuie ritmul în / sunete mici, vino și nu te opri / la oglinda care îți deformează / culoarea". ("Cursa cu obstacole")
Ca o reverență adusă lui Bacovia, Mihail Sabin publică în numărul omagial din 9, septembrie 1971, al revistei "Ateneu", poezia "Aventura", în care face portretul lui Bacovia în "Costum de mire", el însuși "emisar al înserării și al umbrei violete, umorist fără permise" absolvit de "locuințele lacustre". "Monotona noastră urbe" nu e altceva decât locul unde caldarâmul nu vibrează, unde "se destramă tuberoze prin fanfare și clavire/ care intonează marșul fericitului Chopin". Așa cum am văzut deja, Sabin locuiește "într-o urbe peste care trecură râzând / patru decenii de Bacovia", patru decenii în care "Bacovia martorul urlă la lună". El a găsit în Bacovia modelul unei tristeți melancolice ce răzbate dincolo de tonul adesea ironic.
În ciuda compromisurilor făcute și a unei existențe marcată de bucurii iluzorii, Mihail Sabin rămâne optimist în fața încercării ultime. Cu câteva ore înainte de deces, așterne pe hârtie ultimele sale cuvinte: "Știu că la capătul lumii se află iertare / un elan părintesc își duce de mână progeniturile / până la atingerea metalului pur / până la lacrimă dar mai știu că nu-i nimic de făcut / cu oasele mele, cu inima mea..."
|
Texte Recomandate
