Biografie Gheorghe Chivu
Gheorghe Chivu (2 decembrie 1912, Chirnogeni, județul Constanța - 2 octombrie 1986, Sighetu Marmației, județul Maramureș) este un poet. Este fiul Dumitrei (născută Panduru) și al lui Dobre Chivu, țărani. Urmează, între 1926 și 1934, Seminarul Teologic la Constanța, Dorohoi, Galați. A absolvit Academia de Arte Frumoase din București (1934-1940), secția pictură, unde a fost elevul lui Camil Ressu. S-a specializat în pictură religioasă în Italia (1937). A funcționat ca desenator tehnic la Subsecretariatul de Stat al Aerului (1943-1944), profesor de desen la Medgidia (1945-1946), Oradea, Șimleu Silvaniei (1946-1948), Sighetu Marmației (1948-1974).
A debutat în revista „Claviaturi" din Brașov, în 1944. În 1946 primește, alături de Mihail Crama, Premiul Scriitorilor Tineri al Fundațiilor Regale, pentru volumul Zumbe, care nu va fi tipărit decât în 1966. A colaborat la revistele transilvănene „Steaua", „Tribuna", „Familia", dar și la „Tomis", „Arta", „România literară" etc. Semnificativ este faptul că a reușit să-și atragă chiar înainte de debutul în volum sancțiunile criticilor proletcultiști, care îl enumera fie printre suprarealiștii de categorie inferioară, fie printre autohtoniștii condamnabili pentru că „ajung la o comuniune stranie interioară cu întreg cosmosul, cu duhul pământului sau cu spiritele strămoșilor" (Ov. S. Crohmălniceanu).
În volumul Zumbe, al unui poet din familia ironiștilor protestatari și nonconformiști de după 1940 (Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu), numai titlul rămâne ludic-provocator. Chivu este un bun versificator de teme și atitudini-ecou din Lucian Blaga, din Emil Botta, din Radu Stanca. Se exaltă vegetalul în germinare, contopirea cu natura, apar uneori elanuri titaniene. Un optimism programatic și convențional domină cântările despre zboruri și construcții. Dar nota specifică a poetului e una melancolică și grandios vizionară, accentuată cu fiecare carte. Don Juan se sinucide pentru a-i sfida pe cei ce l-au condamnat (Balada poetului de odinioară).
Remarcabilă este lirica erotică, uneori ironică, alteori violentă, totdeauna neliniștită, gata a fi cuprinsă de vâlvătaie: „Ieșeai și intrai ca prin umbre de tufe, / Pisicească-mpletire pe loc, / Ca niște limbi de flăcări prin rufe, / Mistuitoare în brațele mele de foc." Cu totul deosebite sunt peisajele marine, încărcate de senzualitate, de culoare, cu marea personificată în făptură feminină mitică: „Fiară îmblânzită, marea cea mare, / Ca unui colos care ține pe umerii săi soarele, / Cu totul și cu totul de aur / îi linge supusă picioarele" (Răsărit de soare); „însăși Venera goală, surpându-și din agrafe / Cămașa grea de noapte și farmec feminin, / Ni se va da vederii sălbatic și deplin / Ca-n prăbușirea unui imperiu de garoafe" (Dimineață la mare).
Însă Cantoria (1980), volum cu timbru pasionat, senzual, neliniștit și violent, conține cele mai realizate poeme de dragoste ale lui Chivu Pornind de la un gidianism provocator de destin („Abandonează-te întâmplării"), poetul ajunge la un ton sumbru din ce în ce mai accentuat: „Mi-a întors spatele și mă respinge / Mumă-mea marea, la țărm despuiat; / Pământul mă zvârle, numai un astru fârtat, / miloasă, steaua mea neagră mă ninge." Dacă, tânăr, poetul se simțea un intermediar între două lumi („Ci iată, prinse-ncet, parcă de-o mână, / Aripi îmi bat pe umeri din țărână"), în toamna lumii și a vieții va citi în ruginiul frunzelor moartea vânătorului Acteon.
Poet inegal, banal în inspirația patriotică și în solidaritatea mitică cu strămoșii, Chivu se distinge în felul cum privește și admiră nudul feminin („Cu flori veniși, cu sânii purtați în mâini pe flori, / Masivă și frumoasă ca mamele de piatră") și în proiectarea peisajului într-un metaforism erotic. Imaginile expresive, versurile memorabile trebuie extrase de cititor dintr-o îngrămădire de locuri comune, de evocări și de „sacre" peisaje, pline de „roua" străbunilor, unde poetul aduce ofrande Coloanei fără sfârșit. Discipol al lui Mihai Beniuc în latura lui exaltat, tradiționalist și mobilizator patriotică, Chivu împrăștie viziuni suprarealiste printre evocări de haiduci și voievozi.
Opera
• Zumbe, București, 1966;
• Apocrife, București, 1969;
• Metope, București, 1972;
• Cantoria, București, 1980;
• Brazde străbune, Cluj Napoca, 1984.
|