agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Drum
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-05-02 | | Site-ul Agonia.ro organizează concursul de poezie: "Marele premiu - Agonia 2015" Concursul își propune să evidențieze cea mai bună poezie/cel mai bun poet din concurs. Se va întocmi un clasament general cu toate poeziile participante. Cerințe/ Condiții/ Regulament: 1. Poate participa oricine are un cont valid pe site, cu nivel minim de acces 0. Nu vor fi admise textele trimise de pe conturile deschise după postarea anunțului. 2. Un concurent va înscrie o singură poezie, în limba română, nepublicată anterior (site, internet, volum, concursuri, revistă etc.). Nu se impun restricții privind tematica. Alte genuri literare, precum și (sub)genurile de poezie: epigramă, haiku și similarele nu se încadrează în scopul concursului. Textele care vor dezvălui, prin conținut, identitatea autorului, nu vor putea participa la concurs. 3. Textele vor fi editate (obligatoriu) cu diacritice. Nu sunt admise efecte vizuale și speciale, cu excepția caracterelor italice. Organizatorul va elimina din concurs textele care nu respectă regulile de postare (textele care conțin cuvinte scrise în întregime cu majuscule, nu au toate semnele diacritice, conțin greșeli gramaticale sau de ortografie, conțin limbaj explicit etc.), textele care nu se încadrează în scopul concursului (vezi pct. 2) sau care fac referire la nume de persoane de pe site. Aceste texte vor fi descalificate de organizator și nu vor fi supuse votării. 4. Textul va fi postat sub acest anunț, în căsuța de texte înscrise în concurs (NU ÎN CÃSUÞA DE COMENTARII). Această căsuță va fi activată la începutul etapei de postare a textelor (“Aici poți să înscrii un text la acest concurs”). - Concurentul va înscrie în casetă titlul poeziei și textul Tot acolo se vor înscrie și notele acordate (voturile) NOTÃ: Orice text sau vot trimis în altă parte, la Traducere, în căsuța de comentarii sau oriunde poate fi cunoscut ca aparținând unui anume autor, va fi descalificat, pentru că a devenit vizibil. Nu se admit reveniri-corecții la textul trimis, astfel că rugăm MARE atenție la editarea textului de concurs. IMPORTANT: Vor coexista, în etapele de postare și de notare, două căsuțe: cea obișnuită, de comentarii, în care se poate comunica, fără a abuza, cu organizatorul, și o a doua - cea în care se vor introduce textele pentru concurs și notele, în ferestrele de timp prevăzute pentru etapele respective. Ceea ce se introduce în căsuța de Comentarii (cea obișnuită) e vizibil pentru toți. Ceea ce se introduce în căsuța de “Texte înscrise în concurs” rămâne ascuns (vizibil doar pentru organizator, în vederea mutării la etaj, atașării numelui în final etc.) 5. Textele (și implicit numele autorilor) nu sunt vizibile după postare. Se va putea observa, totuși, avansul contorului de texte înscrise pentru concurs. Dacă aveți dubii privind completarea acțiunii de postare, puteți întreba în spațiul destinat comentariilor. Încercați să nu abuzați. Dacă aveți dubii privind completarea tranzacției de postare, puteți trimite textul din nou. Dublurile vor fi eliminate și acțiunea nu va fi considerată ca o abatere de la regulament. În mod excepțional, dacă o poezie este introdusă greșit (la Comentarii sau altundeva) și devine vizibilă cu autor cu tot, ea poate fi înlocuită cu o alta, TOTAL DIFERITÃ (astfel ca să nu permită în nici un fel identificarea autorului ei), respectând fereastra de timp alocată prin acest regulament. Această prevedere nu va fi abuzată prin trimiterea de modificări la poezia deja postată. Ce s-a trimis unde trebuie, prima dată, rămâne bun trimis. 6. Postarea se va face în perioada 16 mai 2016 – 31 mai 2016, încheindu-se la ora 24 a zilei de 31 mai 2016 (ora Bucureștiului). 7. După terminarea perioadei de postare, organizatorul va muta textele la etaj, sub acest anunț, fără numele autorilor, expunându-le publicului, spre votare. Autorul care constată o eroare la transpunerea textului său o poate semnala printr-un mail pe adresa: [email protected] Atenție: orice eroare privind textele afișate după încheierea perioadei de postare va fi semnalată pe adresa mai sus menționată, nicidecum în spațiul destinat comentariilor (pentru a evita divulgarea identității) 8. Poeziile înscrise în concurs vor fi notate de public cu note între 1 și 10, cu eventuale fracțiuni zecimale (de ex.: 7,5, 7,8, dar nu 7,75). Poate vota oricine are un cont valid pe site cu nivelul minim de acces 0. Nu vor fi admise voturile trimise de pe conturile deschise după postarea anunțului. Concurenții pot vota, dar nu vor putea vota pentru textele proprii. Perioada de votare este 4 iunie 2016 – 18 iunie 2016. Votarea se va face în forma : Număr text - Notă. Ordinea textelor va fi cea afișată la etaj. 9. La calcularea punctajului fiecărui concurent, organizatorul va lua în considerație toate notele acordate de public. Notele acordate vor fi făcute publice la încheierea concursului. Numai după terminarea votării, adică după ora 24 a zilei de 18 iunie 2016, pot fi postate comentarii privind poeziile înscrise în concurs (în căsuța de comentarii): mi-a plăcut poezia aceea, critică la text etc. Cei care nu vor respecta această prevedere, comentând oricând înainte de terminarea notării, riscă sancțiuni, iar în cazul în care sunt concurenți, eliminarea din concurs. 10. Clasamentul poeziilor/concurenților, în ordinea descrescătoare a punctajului total obținut de fiecare text (de fapt, clasamentul autorilor), va fi afișat în cursul zilei de 26 iunie 2016, moment în care numele concurenților vor fi atașate textelor din concurs. DUPÃ terminarea concursului, deci după anunțarea punctajelor și a clasamanetului, toți membrii Agoniei sunt invitați să comenteze textele din concurs, premiile, etc. Nu sunt admise comentarii pe site pe durata concursului, care să dezvăluie identitatea concurenților. Se admit numai comentarii privitoare la organizare. Orice comentariu, indiciu privind numele autorului va atrage descalificarea poeziei respective din concurs și posibile sancțiuni (scădere nivel) pentru cel care le face. După terminarea votării, organizatorul poate semnala sau anula voturile pe care le consideră suspicioase - voturile date prietenilor, voturile neîntemeiate etc. și, dacă va fi cazul, organizatorul poate anula aceste voturi. În timpul concursului nu se admit contestații și comentarii altele decât cele privind organizarea. Chiar dacă vi se pare că recunoașteți autorul unei poezii, nu faceți acest lucru public, pentru a păstra secretul autorilor până la afișarea rezultatelor. Câștigătorul va primi trofeul "Marele premiu - Agonia 2015" În cursa pentru "Marele premiu - Agonia 2015" vor intra doar cei care au participat la cel puțin 2 ediții din concurs. DE REÞINUT: Este obligatorie votarea tuturor textelor În plus, pentru această ultimă ediție (finală): toți participanții la concurs vor trebui să voteze. Vor fi descalificate textele celor care au participat și nu au votat. În acest fel, toate textele vor avea un număr egal de voturi. Organizator Eugenia Reiter 17. Zăbrelele copilăriei – Mihaela Roxana Boboc eliberarea de trecut nu-mi aparține, tată, încă mă sperie sticlele aliniate pe spatele memoriei, luciditatea că te vei duce într-o zi și nu voi putea să te plâng, pentru că o parte din mine a rupt zăbrelele copilăriei și acum mușcă din liniște și dor, ca dintr-un poem pe care nimeni nu l-a numit după sine, de frica aceea când duci metafora la râu să-i speli înțelesurile și curge în vene fluviu, apoi te întorci străin de cel care ești, de pereții la care ai urlat nopțile până la anevrism; tata e un tablou care-și schimbă unghiul după păpădiile fragile și sentimentul crește păgân de orice descifrare - încă mi-e frică de mângâierile toamnei, de frunzele desfăcute din obrazul cromatic; îmi aliniez spaimele și le biciuiesc în cruzimea macilor cuvintele ies bătându-se în piept unde ești, tată? tu, care m-ai pierdut de atâtea ori până să te iubesc, când orbecăiai printre fantasme și singurul mugur încolțea în vârful pensulei silabe orfane se desprind de mine și mama e frumoasă așa cum ai lăsat-o cu buzele pline de pământ doar eu mă îndoiesc de cer, iubire și de suburbii cândva o să revin, copilă, într-un anotimp purtând în brațe snopi de zăpadă. 30. am să te aștept cu un colț cald de pâine și o mână de cireșe – Gabriel Nicolae Mihăilă nu am mai văzut doi oameni atât de apropiați i-am spus bunicii în timp ce se prăbușea pe patul țeapăn de spital bunicul murise de 28 de ani dar îi simțeam capul greu pe umăr ca un focos nuclear dezamorsat aici oamenii devin cruci de purtat înlăuntrul altor oameni cruci pe care niciun înger nu s-ar încumeta să le îndepărteze aici e spațiul unde Dumnezeu devine o matrioșkă din ce în ce mai mică și neputincioasă întotdeauna am zis că viața e doar o glumă crudă un rod care nu a fost îngrijit până la capăt și a fost abandonat cât de adânc poți să intri într-o măcelărie până să înțelegi că acest cântec al oaselor zdrobite e un semn de la revedere deasupra sângelui înăbușind arterele cu puterea a două persoane se ridică un curcubeu din nuanțe gri care pretinde încă un om pe care îl iubesc 9. Un mail în noapte – Ana Urma ninge cu bună știință păcătuiesc suflă duhul genezei peste bătrânii cireși ninsori de petale mă îmbracă și albul îmi vine perfect pășesc ca un shinto către primul altar caut mâna destrămătoare de flori și nu o găsesc cu ochii închiși străbat ceainăria lui D cel mai mare poet recită din opera sa toate ale sale arătându-se nouă prin el ce nu e gândit nu există aștept încă ceaiul și ninge atipic aldinele cad din al șaptelea cer ca vrăjite se opresc la taifas levitează o vreme, se tocmesc, se visează ființe îndelung repetate se prefac în păsări, în floarea căzută, copaci monocrome schițându-mi traseul netul e plin de locante secrete un glob ethernal smuls din rai cu stigmate albastre spre centrul tăcerii sensul e unic luminile vagi, rotocoale de fum și-un murmur de taste sub degete cuvintele cheie prefac în ziuă noaptea și aduc în fereastră splendori din partea cealaltă a lumii ninge nostalgic se eliberează de floare sakura pe aici oamenii se salută tăcut, se înclină încet, vorbesc despre lună îmi priește ieșirea și totuși sunt trist, febra noului m-a cuprins sunt captiv în orașul cernelii, nimeni nu intră nu iese lent amestec un ceai între două rostiri ne atingem în gânduri mai rece ca vântul peste floare suflând îți scriu din mulțime de parcă m-ai ști, am atâtea să-ți spun despre neliniști, despre poeme nescrise, despre neîntâmplate iubiri altfel despre cântecul păsărilor în acest anotimp ah! cum mai cântă sfărâmându-mi auzul în mii de viori până zorii să vină am locul plătit, traversez alte puncte pe sticlă pământul răsuflă prin șuvițe de fum se închid cafenele, cad obloane se proptesc de o coajă de lună subțire și pleoapele grele inima are o bătaie în plus și tu înnoptasei prin aburii denși caut lacrima în ochi iritați și nu o găsesc plâng cu amintirea lipită în cearcănul lumii și ninge dumnezeiește ascultă dacă stai nemișcat se aude cum trece prin inima ta celălalt 36. Al treilea concert al lui Bartok – Toader Ionuț Daniel I așteptam apusul îmbrăcat într-un tricou alb și larg, îngenuncheat pe o insulă la marginea străzii eram aproape de moarte acolo – vântul mă arunca în larg, o răcoare dementă pe plajă, furtuni de nisip, tineri îndrăgostiți levitând deasupra valurilor în depărtare – amețeam încet de stradă și de percuri mă despărțea o balustradă metalică, care despărțea mașinile – luminile, formele, oamenii, culorile și copiii – de ocean părul și tricoul meu erau sărate și răscolite de vânt, ca un copil descoperind cuvintele jucându-se cu degetele pe-un pian mi-am tras genunchii sub bărbie și ascultam valurile izbindu-se cu tâmplele, cu frunțile, cu piepturile lor fluide de stâncă copilul descoperă că pianul are clape desi nu știe să le numească credința mea se ruinase, ca și stropii de ploaie, ca visele mele lichide hainele îmi erau umede, și sărate, și bătute de vânt, valurile înâlțându-se mereu, unul după altul, într-un joc albastru ieșeau toate să respire aerul crepuscular al apusului precum delfinii izbirea de stâncă devenea melodie, plesnetul umed devenise fundalul pe care soarele sângera în mare se dilata, inunda oceanul dâra lui de sânge îmi putea fi pod, nuanțe de galben, albastru și violet vibrau incandescent. II felinarele se aprinseseră în spatele meu, farul se trezise în fața mea, mașinile claxonau, oamenii, toți, dincolo de balustradă amețeală, sunetul și vederea se contopesc, vântul încetinește și accelerează, mirosul de palmier și apă, somnifere brusc copilul învață să cânte apăsând clapele cu teamă m-am întins pe jos și mi-am lăsat mâna să atârne în noapte degetele mele au atins apa tremurând și înspăimântându-se – apa era rece și electrizanta, mi-o aduc aminte ca o voce… jur că am închis ochii numai o secundă! și melodia continuă din ce în ce mai tare. 25. în coliba cu păianjeni răzvrătiți – Mihaela Aionesei stau în mijlocul acestui deșert aproape oarbă râd și plâng fără să știu încotro să apuc viscolul și-a aciuat puii la sânul meu stâng simt în tremurul lor simfonia unei păsări fără vlagă în carnea mea un iepure șchiop își ronțăie umbra gustul amar îmi înfioară tâmpla și buza mi se strâmbă într-un rictus de departe pare aproape zâmbet printre atâtea grimase dar oare mai pot aduce la viață încremenirea albă rămasă în drum de când mi-ai pus în brațe acest sloi de gheață plecând? tu umbra mea refuzată cândva tu umbra mea adorată împărțită între cărări depărtări și nămeți ce torță ți-aș fi de-ai alerga în calea mea ce toamnă cu tot cu neliniști și dealuri și câtă frunză aș arde pentru amândoi să nu se apropie iar lupii atrași de neliniștea din trupuri am rupe diguri am alina spasme și câte alte anotimpuri ca niște molime ne bântuie prea ușor de când bat castanele ca niște clopote și tot ce a fost sună a întâmplare în noi... dar oare a fost o simplă întâmplare atingerea sărutul pânda care și-acum doare? să plece să plece odată frica asta neroadă întinsă pe toți pereții din coliba în care păianjeni răzvrătiți au de țesut o icoană în ea două umbre înlănțuite desenează un prunc hăurile lor strălucesc precum un soare și asta nu nu-i vis nici întâmplare... 24. Ca-ta-stro-fal – Simion Cozmescu atârn de la umeri în jos mersul mi-e mai mult o fluturare curgerea morții mele s-a oprit în fiicele cerului vorbele mă găsesc fără să mă caute mâna-mi schițează o mângâiere aici ar trebui să fie obrazul tău să o absoarbă într-un zâmbet norii se scurg pe dealurile din jurul orașului ca rimelul ieftin pe obrajii unei târfe înlăcrimate vorbele alcătuirea lor mă urmează ca unul din acei căței cărora le pici cu tronc și te însoțesc până la ușă plimbarea mi-e fără tine ai rămas în casă preocupată de oferte și reduceri la pantofi bluze și alte zorzoane inofensive reduceri ca-ta-stro-fa-le cum spui numai tu nu am mai întâlnit pe nimeni să folosească așa cuvântul acesta - catastrofal îl plimbi prin gură cu plăcere ca pe un vin de peste 90 de puncte Parker și îl scuipi pur și simplu așteptând reacția deruta interlocutorului te găsesc adormită cu laptopul căzut la datorie vena gâtului pâlpâie să îmi atragă atenția îmi transmite sst doarme nu o trezi doar iubește-o liniștește înserarea care se apropie ai ochi de floare trezită în răsăritul dimineții lumina se chircește de plăcere când te străbate (al dracului cățel, trecu de ușă de data asta) în jurul tău e acea tristețe pe care numai fericirea o poate iradia o să am nevoie de mai mult de o respirație pentru a-ți trăi dragostea o să am nevoie de mai mult de o viață pentru a-ți respira dragostea dar un strop de moarte ne-ar apropia mai mult ca orice oare o vom găsi în noi? oare ne va găsi suficient de aproape unul de altul? timpul se scurge prin mine ca o ploaie pe fundul unui lac secat te iubesc ca-ta-stro-fal 35. Închis în șoaptă – Ronțescu Florin Pe sub salcâmi sălbatici, în marginea pădurii, din tecile căzute sorbeam tăcut dulceață și m-avântam cu jocul, privind hoinar la nurii tăcutelor mistere ce mă priveau în față. Îmi odihneam avântul pe dâmburi mici de iarbă, obrajii reci și roșii ca niște flori de maci din palma zilei calde parcă-ncercau să soarbă, și nu știam că timpu-i cu mâna pe trăgaci. Potecile uitate, desculțe printre frunze, purtau amprenta fiarei fugită în hățiș, prin sânge îmi dansau un soi de blânde muze, curgea în mine viața ca apa în prundiș. În burgul lumii, astăzi, mă văd închis în șoaptă și strâng trecutu-n pumn, un mic ghem de hârtie, în rana mea deschisă mi se închide-o poartă, mă nasc doar din plecări și din cărări o mie. În depărtări, o umbră tăcerii-i dă să guste din anii mei – miez sec ascuns în coji de nucă, căzut peste câmpii, în neștiute puste, de unde se înalță cu chip gol, de nălucă. 6. Hybris – Gabar Emil Dănuț Cerul s-aruncă pe focuri departe, Și găuri de ciuturi s-afund în nămol, Se stinge pădurea, copacii-s pe moarte, Și-o pasăre neagră țâșnește în gol. Și plec în adâncuri spre-ascunsele locuri, Și pașii mă poartă încet și greoi, În juru-mi s-adună cumplitele smoguri, Și valuri mă poartă urlate de ploi. M-afund spre adâncuri să-mi caut ființa, Dar oare vreo poartă ascunsă-n zăvor, Va ști să se rupă, să-mi lase dorința Să-și ducă povara în visuri ce mor? Va ști să-mi arate în veșnice focuri Cum zace destinul, ascuns, pustiit, Că somnu-i pedeapsa înaltelor locuri, Că lanțuri i-s straie în joc infinit? Și-o umbră ciudată țâșnește din valuri Și-n cale-mi s-adună cu aripi fierbinți, Se-nalță, semeață, în negrele voaluri Și-ntinde din coasa-i un braț din arginți: – Urmează-mă-n noapte, departe-n abisuri Să-ți fiu călăuză, spre-adâncul mister, Privește în urmă cum visuri și visuri Îți pleacă grăbite spre ‘nalturi de cer! – O, tu, neființă, mă-nvălui în smârcuri Și vrei un Virgiliu să-mi fii în Infern? Dar singur vreau taina, departe-n adâncuri, Să o știu, s-o-nțeleg în sensu-i etern! Arată-mi doar calea ascunselor locuri Și-nchide în urmă-mi eternele porți, Captivă lăsa-voi acolo în focuri, O minte ce cată să fugă de sorți. Adâncul se umflă și cască o gură, Și umbre ciudate întruna tot curg, Mă-nșfacă, m-afundă în pâlnii de ură, Și-un gând mă-nfioară: – Există Demiurg? Iar mintea-mi rămâne fărâmă, pustie, Și arde, și arde adânc în Infern, Și poarta se-nchide și nimeni n-o știe, Iar taina-i în Moarte în sensu-i etern. 7. În noaptea aceea – Carmen Sorescu S-a întunecat brusc, doar florile de măr mai pâlpâiau în piepturi Ne-am depărtat de trupuri și le-am lăsat în lumina Lunii să se joace Așa cum uneori părinții își lasă copiii fără nicio grijă Am luat cu mine tot ce mi-a ieșit în cale, bucurii, tristeți Ca un râu însetat ieșit din albie am săpat în tine Zidurile se măcinau și dintre noi un anotimp nou a izbucnit O primăvară smintită, cu ploi repezi și fulgere Malurile basmului surpaseră bucăți de viață, ne luase cu el Eram așa... iremediabil ruinați, față-n față, cu visele întoarse pe dos Nicio magie, nicio carte de rugăciuni nu ne fărâmița mai bine Niciun potop, nicio ceremonie religioasă nu ne unea mai bine Doar semnul cu mâna: uite-mă, sunt aici, m-am născut pentru tine Inimile erau și busole și vele și mame și tați Când mă atingeai în păr îmi dădeau muguri de salcie Întunericul își deschidea petale pe neașteptate, păsări călătoare Veneau la geamul nostru și ciuguleau cuvinte despletite În noaptea aceea am crescut împreună la fel de egal, așa cum fac frații Care mănâncă din aceeași farfurie și împart aceeași lumină Și fusese ca și cum am fi dat pâine săracilor și am fi săturat Cu aiasmă pe toți cei care cred în iubire Noaptea aceea umblă și acum prin noi, desculță, nebună, mirată O putem împinge cu mâna, cu limba, cum ai ajuta un fluture să-și ia zborul din nou 31. plecarea e însuși destinul său – Elena Șerban pe coala albă a iernii în care ne-am ascuns ca porumbeii într-un zbor fără cer colorăm cuminți primăveri din acuarela soarelui și a stelelor cuibul plutește la marginea pădurii de incertitudini din ou au ieșit umbrele noastre gemene cu aripi din flori de cireș vântul a spulberat petalele și-am rătăcit între nori alburii între cețuri desenăm linii paralele fiecare e singurul martor la propria traversare în secunde luminate la umbra salciei noduroase i se derulează imagini ale cufundării în călătorie câți vânători fără țintă câte cascade ocolite câte secerători uimite câte furtuni prelinse și câți prădători fără dinți să fi fost șinele trenului sub zăpadă cărau amintiri giganți de metal și beton stăvileau avalanșe poetice vântul marin era singurul însoțitor apusul soarelui compunea muzica tăcerii tremura fragil pe creanga salciei și numai vântul știa epuizarea l-a oprit la gardul eternității l-am strâns la piept mi-a spus povestea dintr-o suflare am văzut amândoi o biserică acoperită de iederă și o piatră funerară la umbra unui castan și totuși mai era cale lungă până acolo aveam amândoi ceva de dăruit el avea nevoie de mine să-i duc dorul eu aveam nevoie de el să învăț a privi zborul plecăm din același punct fiecare traversează oceanul său de legi trece prin deșertul imun se lovește de ghețarii comozi dar timpul nu există granița nu s-a inventat ajungem în locul din care-am plecat și colorăm aripi sub cerul promis 27. Balada morții artistului de bâlci – Neculai Lunca Demult, de-atunci sunt ani, La umbra de castani De pe-un maidan sosise-o panoramă Și-n roiuri de țânțari, O mână de circari, Jucau pe scenă propria lor dramă. Maimuțe și pitici, Și-un clown cu ochii mici, Cu nasul roșu și nădragi cu ciucuri, C-o gheată și-un bocanc, La prețul de un franc Ne-veseleau pe toți cu giumbușlucuri. Dar, într-o zi de mai, Lângă-un vagon cu cai Înconjurat de muște și de vrăbii, Acoperit de cer, În fracul său mizer, Muri bătrânu-nghițitor de săbii. Iar trupa, fără dric, În țintirim calic L-a dus pe umeri să-l coboare-n tină, Într-un sicriu de lemn În care sta, solemn, Sub giulgiul sfâșiat dintr-o cortină. Și nimeni nu l-a plâns; Castanii doar s-au strâns Să îl jelească-așa cum știu castanii, Ce-n loc de lumânări, Cu fum de smirnă-n nări, Purtau pe brațe candelabre stranii. .................................... Maidanul de cândva, Decor de mucava, Plecă prin vremi cu câinii și cu macii, Iar simplul fapt divers, Pretextu-mi pentru vers, Va fi știut când vor vorbi copacii. 5. mamă de băiat –Valeriu DG Barbu ea mamă de băiat nu are nicio teamă vizibilă o protejează el în gând niciun golan să nu o insulte vreodată cu toate că ea doboară doar cu securea pleoapelor orice intrus - până acum toți străinii care au intrat după plecarea golanului de tata au fost între cleios de tandri și ipocrit de preocupați mai suspină câteodată dar cu amortizor orice scârțâit de pat dincolo îi cântă a posibilă noră apoi uși trântite doar de păianjeni - ultima oară când fii-su a mai adus pe una în casă și a văzut-o cu toată pânza aia prinsă-n păr a crezut că e-o surpriză și este dintr-odată soacră mare dar se auzi repede dușul patul a rămas neatins ducă-se ea e mamă de băiat și totuși adună lucruri de zestre de parcă... – și intră băiatul val-vârtej o prinde de umeri o sărută și îi trimite după câteva luni trupul înapoi sfârtecat de o grenadă în războiul nimănui mamă de băiat puternică aruncă toate paturile ecoul scârțâitului nu mai tace aruncă țărână peste cap jos în fața blocului să se-ngroape cu mâna ei pleoapele-i sunt arse iar păianjenii au umplut până la refuz ușile între ce mai rămăsese din sufletul ei fără amortizor și zestre 2. cântec de iubit singurătatea – Nuța Crăciun iată-mă mulțumită de singurătatea mea îmi plimb liniștită zilele în căruciorul de butelie ca o plecare în largul cerului cu legile mele gravitaționale cu tot noaptea nu-ți căuta umbra – îmi spuneai totul se întâmplă doar înlăuntrul tău în rest mai nimic adună-ți lacrimile să-i poți plânge pe cei vii cei plecați au găsit singuri lumina desenează-ți în gând o hartă cu toate iubirile și trădările care-au fost și ferește-te să mai crezi în duminici ipotetic vorbind „duminica e doar un sentiment bipolar” din spatele ei te privesc aceeași ochi hulpavi care vor să te sfâșie încet și să te înghită pe nemestecate nimeni nu plânge cu tine și nici nu se bucură cu tine cuvintele au mereu două capete pe umăr îngerul îl cari cu tine peste tot îl hrănești îi cânți uneori dimineața beți cafeaua împreună ți se confesează tristețea lui seamănă cu o piatră doar că e vie îl consolezi cum te pricepi mai bine îngerul te privește tăcut îți umpli buzunarele cu tăcerea lui nu te simți singură ai învățat să-ți iei în fiecare zi viața înapoi fără să-i mai pui nicio întrebare pe umărul tău îngerul cântă vesel 32. spiritus sanctus – Dan Petruț Camui să-ți fie buza între buzele mele până la sânge durerea-nțelege că nu trebuie mult să fure semințe de lapte trupului ce-i poate lipsi atunci când respiră decât un nume frumos mâinile se întind fără sprijin aș cita din profeți din amanții iertați îmi las pielea mîngâiată de sâni organ al iubirii un deget caută roată prin carne plăcerea promite vibrații gândul cum voi fi te aduce în stare fluidă aștepți trupul consumat de dorință să strige mai vreau sânii umflați din plămâni gust cum se schimbă aerul după mine porii se electrizează astfel încât să nu ne rănească prin haine sărutul motivul nașterii lumii găsesc mai mare plăcere să dau exemplu iubirea primul în numele Tatălui m-am săturat orice femeie să-mi amintească de tine 29. Între rădăcină și fruct - un imperiu de frunze – Maria Elena Chindea ca un exercițiu de supraviețuire strâng rătăcirile într-un abecedar ochiul tău uitat într-un năvod pescuirile obscure la copcă femeie ornată cu nove îți lua timpu-n siaj tu înecai obsesii păgâne în albastrul din ea construia - îmi amintesc bine – pentru tine altare tu nu intrai doar lăsai sub praguri veninoase piese dominoul se construia de la sine ea din ce în ce mai puțină smulgea petale de flăcări din inima care începuse să-și uite propriul ritm pulsatoriu vestală în temple oculte să nu tragi cartea morții celebra bacanale în vertebrele tale învăța să extragă fără mâini respirația din fugile tale în popasuri terne halucinat iți decupai carnea de pe oase fără să-ți atingi absențele nu-ți cerea nimic și totuși îi țeseai hamac de vorbe alunecoase promisiunile precum șerpii meduzei lăsau otravă în venele ei nu vă puteați rostogoli în ele clipele ardeau precum tăciunii așternuturile de hârtie cerată în care vroiai să-i scrii iubirea curată falangele tale de plumb se topeau și-ți deveneau gratii nu-ți păsa nu vroiai să privești cârtițele din atrii ielele îți furaseră de mult pupilele găuri negre își adjudecau cerul din tâmple era șansa ta de amnistie sfidător cu propria-ți rană ți-alunecai printre sinapse semnai contracte mefistofelice și râdeai ea își scotea la mezat viitorul fără regrete oriunde s-apleca să-ți boteze apele deșert și aer sticlos fărâma între valve coapsele ei își frângeau curburile lacrimi zimțoase infestau tandrețile voastre fugare nu vroia o iubire de mucava accepta supusă scrumirile să-ți lumineze clipa aprindea ruguri autentice nu lăsa nici o celulă fără amnar cremene inima multiplica ardențele pulsului chiar și-n statui duioșiile simple sânul ce nu știa decât hrănirea cu laptele vieții ar fi vrut să îmbrace minunea ca pe-o catrință nouă de paște dar sângele tău țesea pe urzeală oarbă iaduri privatizate doar prin obsesii te respirai despotic libertatea ca un duh negru iradia totul tu plăteai tribut cel mai greu ea doar se murea îngropând sub lespezi de cavou livezile de cireș din antecamera dragostei de glezna ta friabilă se lipeau doar griuri fumegânde extrase din zgură razele împâcleau mersul somnambulic pe fir de argint labirintul din vene poate fi pretextul de-a te minți spaima de-a-ți îngurgita genunea timpul acestei îndrăgostiri anorexice și-a vărsat măruntaiele (odată cu trupurile gazdă) pe versantul altei dimensiuni s-au contopit chipurile lui Ianus povestea lui ”ar fi putut fi” trimite încă ecouri în epiderma stelară și argintează oglinzile ochiului tainic poți sorbi tantalic viața mumificările doar iubirea ți le poate pulveriza și-un colibri cu soarele-n gușă 16. păsări împăiate – Enea Gela acest poem stă întins pe hârtie ca o femeie trecută de 50 de ani / pe plajă mai cu spatele la soare mai ferit razele (privirii) să-l mângâie urmează ritualul trecerii în lumea celor drepți lacrimi pe țărmul fidelității vorbe usturătoare podul suspinelor fără nicio premoniție mă alătur alor mei grafomani postaci administratori de rețele cu enterul crescut din buricele degetelor și retina ferfenițită pe monitoare împreună tragem de carnea cofrată a cuvintelor ca în povestea despre ridichea uriașă metaforele nu țâșnesc supersonice nu lansează racheta veșniciei măcar au o elice învârt viața altfel mimăm transcendentul liberi liberi și efemeri moartea vine delete sprințar îi intră pietre în pantofi nu întrerupe mersul dintr-atâta calcă pe grumazul prematurilor noștri monozigoți nici rețeaua nu stă cu brațele-ncrucișate adună biberoane cu like-uri e timpul să-mi injectez morfina dulcei fraternități pleoapele se umflă ochii capătă consistența și albeața cojii de ou halucinez pretutindeni stâlpi în vârful lor păsări împăiate țin în cioc poeme din care cuvintele cad ploaie cu grindină Doamne n-o să mai rămână nimic 13. Rugă păgână - Gârda Petru Ioan mai fă niște stele, Tu, Creatorule și pune-le mai aproape de Pământ: alea infinit de multe sunt prea departe și prea inutile fă-le altfel pe astea noi direcționează-le ca pe niște lanterne poate vei vedea mai bine imperfecțiunile lucrului mâinilor Tale. învață de la oamenii care intră cu lămpi pe sub mașini uite, una ar putea lumina orfelinatul în care copiii se leagănă la infinit precum pendulele poate că-i luminezi pe făcătorii de bombe direcționează câte una spre fiecare călcător pe cadavre poate că-s orbi la urma urmei tu poți lumina și din interior, Doamne, la cât a evoluat știința ai putea observa mai atent conștiința medicilor care operează a dascălilor ce au în față toată inocența ce-a mai rămas pe Pământ a preoților care pretind că Te reprezintă creierul mic al conducătorilor de țări și imperii... câte n-ai putea face, Doamne! știu, un țăran a găsit într-un trunchi de copac o cruce doi copii au văzut-o pe câmp pe Fecioara Maria o icoană lăcrimează în nu știu ce mănăstire cam puțin, Doamne, cam puține semene că nu ești un tată plecat să culeagă căpșuni și-a uitat să se-ntoarcă altceva aștept eu acum de la Tine când semnele diavolului sunt bombe atomice clima scăpată total de sub control și creierele mici tot mai mici… 15. Youtopia – Mihai Brezeanu orașul imaculat ploaia ne spală urmele de noroi când oceanul interior se prăbușește și încetează să mai fie un ocean de întrebări cearceafurile albe veșnic pe sârmă cerșetorii mănâncă pâinea în palmă zugravul și-a ajustat încheietura pentru ziduri în mișcare în veșnica redecorare așa deficitul de atenție se tratează aici toxicitate foarte aproape de zero niciodată zero la robinet curge galbenul destul pentru nectar nimeni nu vorbește despre bula care se tot întinde când vrei să evadezi o fetiță desenează mai cald soarele și cel real e înlocuit pe bolta unde se exilează ceasornice un oraș cu platou de filmare totuși nimeni nu cunoaște replici și nimeni nu improvizează impulsuri electrice aplicate la limita spasmelor asigură filmul noir de azi să se tot rupă din mine bucăți acest asfalt e făcut din fărașe automatizate resturile simțurilor degeaba s-au înghesuit în vârfurile degetelor un oraș al enigmelor un jack spintecătorul diurn o fabrică de săpun lângă râul de botez orbit de noul soare îmi doresc doar ce se vede la câțiva metrii în față aici creatorul o tot ia de la capăt dar nu mai sunt 7 zile cel mult o oră pe zi cu tot cu publicitate nuanțe noi înainte de asfințit creează deși nu are sens în orașul care doarme mai tot timpul iar visele sunt tot himere de obicei când te superi arunci vreun dosar trântești un scaun eu aleg să stau pană găsesc instrumentul potrivit pentru a elibera o presiune prea uniformă să se simtă să spui da împotriva buzelor duce la muțenie o poveste de dragoste redusă la a ține ușa liftului în zilele când își uită foile pentru acasă o trudă veche la cerc și noi minciuni despre diametru individul e îngropat precum foști pioni flămânzi după acea căsuță liberă din față 20. Timpul se curbează ca un râu – Silviu Someșanu Au înfrunzit bucuriile băute pe inima goală, au prins coaje pe portativ, sunetele intră-n cântec și urcă-n scenă, se dezmorțesc sufletele căzute-n așteptare și sorb bucurie după bucurie până la margini. Timpul se curbează ca un râu și curge la fel, sălciile devin somnoroase, privesc uimit cum femeile aduc seara pe băncile unde lemnul șoptește cuvintele. Crepusculul e tot ce te îmbie dar el dincolo de mările apusului se duce. Rămâne-n ochii tăi mari, iscoditori jocul culorilor de chihlimbar printre nori aurii, grădina cu portocali copți. În respirul florilor aromele îi fură nopții, suspinele, pădurile se întorc în tăceri lăuntrice sărută celest fețele schimbătoare ale lunii. Cum să fie această naștere care mă lasă-n memoria în care nu încape infinitul? Ce fel de suflet trebuie să am ca să-l cuprind pe de-a-ntregul la fel cu cel ce gândește și suferă amarul căutărilor sale anonime și nu moare până nu descoperă adevărul. Dar din miezul gândului crapă sămburele încolțește și capătă trup mergător pe drumurile pe care nimeni n-a mai fost până la capăt, cu visul se va întrece de izvoarele nu-i vor seca niciodată. 4. Denunț – Urdăreanu Zamfir Îmi placi mai mult ciufulită desenată pe dinăuntru de furtună, biciuită de torente intime, murdară de asedii de bârfă, ciupită de prea cinstite principii. Comparată cu tine, primăvara buimacă, nu mai are nici o relevanță, diminețile, cu soarele lor năuc, nu izbutesc să-ți dea lumina la o parte. Izvorul e o lacrimă agățată de tine care vibrează. Lasă bijuteriile înfometate și parfumul să se scumpească înapoi în sticluță. Te ador cu alunițe, cu eczeme, cu coșuri răzvrătite, eventual cu puroaie. Mascată de sulemenele, lumea e cu spor mai buboasă, cumpărată frecvent de alifii, măcinată și vândută. Soarta e prea chirurgicală. Oglinda este spartă de la mama ei, nici ea nu știe ce vrea. Nici nu mai contează nobila ta celulită. Sânii tăi alăptează gravitația așa cum merită. Savurez oferta picioarelor strâmbe, perfecțiunea e plictisitoare și vinovată. Oricum, proporția te adoptă și te iartă. Minunea te așează. Amețeala ta mă culcă. Tu nu ai, cu adevărat, grăsime, e doar moliciune electrificată și un puf încălzit de păpădie. Tu nu ești slăbănoagă, e numai o zvâcnire de coardă gâdilată. Forma ideală e parșivă, standardul e otrăvit. Armonia se irosește și nu înțelege niciodată nimic. Degetele tale transformă guta în melodie și reumatismul nu e decât un semn speriat de întrebare. Tu nu ești demodată pentru că zâmbetul tău nu permite unități de măsură, privirea ta vindecă cumplitul până la rădăcină și dezumflă blestemul. Plutind deasupra tuturor, frumusețea e nebunia înalt distilată, incendiar de pură. Plictiseala ta mă întărește. Reproșul tău îmi dă vigoare. Buruienile tale rușinează florile sacre, sălbăticia ta felină și obraznică îmi sfâșâie somnul și mă scutură de vrăbii. Răutatea ta zemoasă mă îmbie cu fructe. Îmbufnarea ta neostenită, cucerește zona erogenă. Tusea ta mă răcorește. Vreau junghiul tău să-l țin în mine. Te iubesc tocmi atunci când ești indiferentă sau aluneci trădătoare, când în cetate, tocmai înfloresc capcane tupeiste, ironia țese o mlaștină și îndrăzneț, ridicolul strânge cu patimă unghii, ghiare și abundentă sârmă ghimpată. 26. cum este să arzi ca o flacără – Anghel Geicu nu voi da înapoi asta nu pentru că îmi spui să merg mai departe tu poate crezi că ai reușit să îmi schimbi opiniile despre viață dar nu este așa oricâtă putere ai strânge într-un pumn altcineva îți poate dovedi contrariul nu pentru asta mă aflu aici dar tu nu ai de unde să știi locul ăsta l-am descoperit mai demult aveam febră rosteam cuvinte de neînțeles credeai poate că am să mor iar vorbele mele ți se păreau ca o rugă tu îmi spui că nu mai există eu îți spun că am să continui să merg după cum vezi nu am dat înapoi cum nici acum nu dau înapoi chiar dacă uneori îmi e frică babadook nu mai e plauzibil doar mintea îmi joacă feste câteodată acum îți spun cu toată convingerea și eu dețin aceeași putere tu știi povestea de fapt chiar știi întreaga poveste și cum se termină ea de multe ori visez o minge de foc un nume pe care îl rostesc la nesfârșit bag mâna și scot de sub pătură un bilet același nume scris cu litere mari tu stai în camera ta și scrii de asemenea un bilet pe care îl ascunzi într-o carte acum mă trezesc stând în dreptul unui zid cu mâinile lipite de el simt frigul cum îmi amorțește palmele și totuși cineva din partea cealaltă mă strigă nu. nu sunt ce crezi doar o transpirație rece mi se scurge de pe frunte pe față oricât aș căuta prin sertare lași să înțeleg că nu am să-l găsesc niciodată dacă împing mai tare mâinile trec pe partea cealaltă simt acele vibrații ca atunci când alergam împreună de la un capăt la altul 28. Japanese Square Garden – Costin Tănăsescu dacă nu ești zen nu ești poet aud pe cultural în timp ce toc carnea pentru perișoare uneori cred că nu mai sunt nimic poate din când în când o fantomă drăguță căruia îi fac zgomot papucii casa aceasta este bântuită zice ghidul și carnea iese fire fire și japonezii mor de plăcere ntz ngtz jgtz sună consoanele nebunele ca și când ai pune piedică unei capre negre dacă nu ești zen poate ești liberă diseară să bem un sake la restaurantul chinezesc unde farfuriile se rotesc în jurul bețelor unde nu se fumeangtz nu se am înțeles nu vă mai chinuijgtz vom repeta îngrozintz în timp ce o caracatiță va încerca să evadeze pe sub rochia ta mai bine ați servi mâncare moartă noi fierbem perișoarele cu leuștean și multă iubire dacă nu ești zen poate luăm o gustare la tine acasă pe balconul închis unde câteva clipe aș putea fi ceva de genul orice nu spun mai mult 14. să nu spui că nu ți-am zis – Ioan Postolache Doljești e oare o femeie măcar pe pământ să nu fie măgulită de ochiul care-o dezbracă eu una nu-s ca o ciută cu nările-n vânt când ți-am simțit chemarea spre tine-am venit deghizat în cerb ideal de unde să știu că vorbele tale bine ticluite împletitură de fire de vis cu lațuri sprințare de glume-n doi peri nu-s decât plasa menită în ea să mă-ncurc de unde să știu că tu ești vânătorul că interesul nu-ți sunt eu ci trofeul îți place în pat fiara lacomă din pântecul meu să o zgândări parcă ai fi dresor în arenă o culci o rostogolești o pui în ciudate poziții pân-o faci să urle trecând prin cercul de foc dar imediat fără bici nici nu mai aștepți aplauzile te culci și sforăi cu capul în pernă și când fiara aceea în mine colții-și infige și cu ghearele mă sfâșie dureros pe dinlăuntru de-mi vine de milă de mine să plâng și-aș vrea doar atât să mă iei în brațe și bând să-mi pui mâna ta mare și caldă pe burtă de ce lângă mine eu văd doar un spate întors la câte fac pentru tine asta mă doare mă doare de-ai ști cât de mult tu poate în gând pregătești cornul tolba și pușca pentru o nouă partidă și-mi vine nu știu cum de gât să te strâng dar mă abțin și rabd și rabd dar îți spun că de te-oi mirosi și-ai să mă vezi palidă cu sare amară-n priviri de mine să fugi până unde-o-nțărcat dracul copiii că nu știi de câtă cruzime e-n stare una ca mine să nu zici că nu ți-am spus 18. Flori cu unghii roșii – Paul Alex poezia aceasta se numește seara în care m-am îndrăgostit de mâinile unei femei frumoase nu mă cunoșteau și nici nu știau că le privesc îl ascultau pe Chopin vorbindu-le despre spini și-au început neliniștite să deseneze flori pe genunchii femeii florile aveau unghii roșii 21. Dacă tot e să fiu singur – Daniel Dobrică Ce credeai Singurătate, c-ai să poți să mă dobori, Când captiv în a ta pânză, mă tot zbat adeseori? Pe-al meu trup și-n al meu suflet, n-ai să lași măcar un semn, Dacă tot e să fiu singur, hai să-ncerc să trăiesc demn! Ce te bucurai, pizmașo, când vedeai cum sunt respins, Cerșetorul de iubire pus la punct, lovit, învins, Nu știu-n coșul vieții mele, câte zile mai adun, Dacă tot e să fiu singur, hai să-ncerc să fiu om bun! Ai fi vrut ca toată viața să mă vezi plângând și trist Și ți-e ciudă, javra dracu', că rezist și-s optimist! Mă înveṭi venin și fiere, dar ca să te liniștesc, Dacă tot e să fiu singur, hai să-ncerc doar să iubesc! Știu, m-aștepți la cotitură, când voi fi bătrân, firav Să te năpustești cu ură, peste trupul meu bolnav, Dar, trăindu-mi viața-n toate, ca om bun, demn și iubind, Dacă tot e să mor singur, te-am învins și mor zâmbind! 1. Zilnic – Anișoara Iordache în nepătimirea slujitorilor cu ochii adumbriți de galbenul scânteietor al dragostei primele adieri născute din mersul rugăciunilor lor scaldă privirile în undele lanului de rapiță * ușa-i deschisă extravaganta imaginație -așa zisa nebuna casei- biciuie cântecul cucului de-aici nicio veste * zilnic spațiul dintre scriitor și cititor se lărgește cu-o palmă de suflet zilnic mișcarea gândurilor spre dezbinare modifică fibrele reculegerii zilnic unul câte unul martorii lui ibycos cuibăresc într-un abis al vlăsiei acolo dușmănindu-se învață alfabetul iubirii tăvălindu-se prin noroi se curățesc curbându-se se îndreaptă 33. Legendarul – Oancea Sorin s-a născut din vânt a urcat cu o frunză a legat zarea într-o pungă de 1 ban a lăsat ceața văzduhului și a zburat înainte s-a lipit de un plămân acolo și-a făcut casă a adormit acolo line i-au fost nopțile lungi i-au fost gândurile așa cum îi stă bine unui născut din mișcare a locuit într-o peșteră rece și primitoare înfricoșătoare plină cu lilieci lângă un urs brun a hibernat într-o privire apoi a plâns cât un lac din ceața pungii de 1 ban de pe norul alb al zării din asfixia plămânului căutând începutul a găsit eternitatea efemer 22. de ce nu poate fi un cer de dragoste – Ottilia Ardeleanu norii tăi sunt hiroshime te învăluie în pulberea lor te cutremură te țin una cu peretele nu mai ai timp să respiri se lasă greu pe tors te apasă te imobilizează de parcă le-ai fi furat și ultimul explozibil din sine norii tăi bosumflați m-au întors pe dos vin spre mine ca niște nave extraterestre încet căutându-și loc în câmpul inimii o invadează să-și facă laborator de cercetare a iubirii eterne te privesc de sus îți fac sufletul vraiște praf de viață pe care-l suflă cine știe în care grote celeste pe unde trăiesc acei căutători de foițe de iubire despre care nu a mai auzit nimeni că s-ar fi întors să nu citești în ei ca în palmă semnele lor sunt ascunse în milioane de stele dorm liniștiți poeții după gânduri înnorate noi alunecăm unul pe lângă altul ca doi pești înghițim spațiul dintre noi și mă gândesc dacă nu e rost de prea multă dragoste norii tăi sunt artilerie de cuvinte mă atacă e greu să pătrunzi în inima mea dar aproape că nu mai poți ieși 12. Teama de întuneric - Teodor Dume ziua de azi e un fel de plictis ocazițional casc de parcă sunt pedepsit pentru toate răutățile lumii uneori oscilez între cer și pământ caut locul în care o să locuiesc pentru o vreme potrivindu-mi respirația după zborul de pasăre o să o iau de la început și pentru că mi-e teamă de întuneric cineva o să-mi fie complice alteori stau să desenez cu privirea pe cer un Dumnezeu răutăcios și fără barbă cu mâinile lui însângerate agită norii un înger crapă cerul în două mă privește lacom și plescăie din buze pe lângă mine trece o umbră știu când vine vremea peștii se lasă la fund păsările coboară pe vârfuri de copaci câinii scheaună bezmetic Dumnezeu fără motiv se plimbă de colo-colo și nici că-i pasă de scâncetul noului născut un petec de cer negru cade peste zare mă aplec îmi fac semnul crucii și aștept... 11. Reflecție pe notele lui Beethoven – Vasilica Ilie Oare timpul este cel care ne dictează viața? Nu ați simțit cum se comprimă și noi ne grăbim să-l ajungem din urmă? Câte lucruri ne propunem să înfăptuim într-o viață, câte vise ne leagă de iluziile dintre noapte și zi? Vom regreta cu siguranță: tinerețea, clipele, șansele pe lângă care am trecut… Toate sunt ireversibile, chiar și viața materială. Doar amintirile vor rămâne ca flash-urile imortalizate în imagini fotografice pe care le vom păstra între filele unei cărți… Numai atunci când vom simți că sufletul va învinge trupul și ne vom înălța în spiritualitate, numai atunci ne vom simți liberi și vom ști să trăim cu bucurie, atât viața interioară cât și viața în lume. Dacă cineva apropiat ne-ar întreba ce am lua cu noi când trupul ne va părăsi, nu cred că numai cei surzi vor fi solidari cu Beethoven. Foarte mulți simțitori ar răspunde în cor : “Oda bucuriei”! 10. eu n-am avut - Macovei Costel visele care creșteau la margine de Cișmigiu eu am ajuns în rotondă și am întrebat: unde-i locul meu dar statuile tăceau, tăcere de piatră uitată și-atunci am plecat să-mi caut locul you are damned și la început nu am înțeles ce-mi spuneau toate vocile alea pitite adânc dar pot spune că nu am fost bine primit dervișii rotitori își acceptă condiția fără să vomite apoi încearcă să înțeleagă cuvântul după care se iubesc necondiționat ca parte a mișcării fără de care viața ar dispare dacă ai să te întrebi de ce nu rostesc cuvinte mari și de ce iubirea moare la poarta de răsărit am să-ți pot spune că soarele știe de unde pleacă, dar nu știe unde și când ajunge din cauza asta poate că eu nu am avut... 23. Calea pentru ce va fi atunci... – Constantin Popa Istriteanu Caut un traseu imaginar Din care să desprind Câte un contur pentru: Un punct, O virgulă, Sau pentru o sferă Ori pentru un turn Dar nu cel faimos Arhicunoscutul, Torre pendente di Pisa Care se tot înclină spre pământ După legea mărului căzut Și de Newton lăsată Urmașilor s-o înțeleagă În esența ei întreagă Dacă se poate și un contur Al drumului spre enigmaticul infinit Însă... capătul n-ajunge La capătul care rămâne Între ele... mister, în nemărginitul eter! Unde tot caut să aflu: Cum se face, Ca toate au un început, Dar... și un sfârșit. Nici la primul om, N-a fost geamăt, durere Numai o începere, Care a continuat Și șirul a tot crescut S-a răsucit după un ocean, După o insulă, după un continent După un pom , după o casă Și nimic n-a mai rămas drept Nici chiar în justiție, Dreptul roman s-a rătăcit Într-un sertar al istoriei, Istorie ce se croiește Sub ochiulcare, Tot mai rar azi... Citește o carte, o poezie Când suntem tot mai aproape De misteriosul departe! Și... de-a pleca, De-a vedea... altceva! Unde... nu se știe?! Dar se va afla, Când va trebui... Cândva... acea cale, Care, ea ne mai fiind pentru noi Cei ce suntem... acum și-aici Ci, pentru ce va fi... atunci! 8. rămâi tot ce am – Daniel Lăcătuș pe perina noastră au rămas ultimele lacrimi vibrația buzelor între plăcere și extaz voluptatea cărnii prin care curge timpul au rămas primul sărut prima dezmierdare ultimul tău „te iubesc” amintirea acelor nopți când trupurile noastre se contopeau în unul singur întors la marginea patului întind brațul să te cuprind ca Zeus universul că tu ești lumea mea chiar dacă nu-mi mai aparții rămâi tot ce am |
index
Vizionări: 24260
In aceasta etapa textele inscrise in concurs nu pot fi inca vizionate. Asteptati inceperea votarii! |
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate