Nu avem la îndemână puțin timp, ci pierdem foarte mult timp!
Viața este destul de lungă și ne-a fost dată din belșug pentru înfăptuirea celor mai înalte lucruri, cu condiția să știm să ne-o chibzuim. Dar când este cheltuită în lux și nepăsare, fără a fi consacrată unei fapte bune, trebuie să fim pur și simplu siliți pentru ca, fără a o vedea scurgându-se, să ne dăm seama că viața a și trecut.

Într-adevăr viața e scurtă, dar nu pentru că așa o primim, ci pentru că așa ne-o facem. Nu suntem niște nevoiași la cheremul ei, ci pur și simplu risipitori. Bogățiile uriașe, regești, când ajung în mâinile unui stăpân nechibzuit, se împrăștie într-o clipă. Dimpotrivă, oricât ar fi de modeste, dacă sunt încredințate unui paznic bun, sporesc cu timpul. La fel și existența noastră se întinde mult pentru cel care și-o chivernisește cum se cuvine.

De ce ne plângem de natură? Ea s-a purtat binevoitor cu noi: viața, dacă știi cum s-o folosești, este lungă. Dar unul e cuprins de o lăcomie nesățioasă, altul își irosește forțele în munci de prisos, altul e umflat de vin, celălalt e toropit de trândăvie. Unul s-a istovit de o ambiție gata întotdeauna să dea în judecată pe cei din jurul lui, altul, mânat de lăcomia unui câștig, rătăcește din loc în loc, de pe o mare pe alta. (...) Unii sunt nemulțumiți de felul cum și-au înjghebat viața: clipa fatală îi surprinde lenevind și căscând, astfel încât nu mă voi sfii să repet un adevăr pe care l-a rostit, ca un oracol, cel mai mare dintre poeți: „Partea din viață pe care o trăim este scurtă”. De fapt restul nu aparține vieții, ci timpului. Viciile îi împresoară de pretutindeni și nu le îngăduie nici să se înalțe din nou, nici să-și ridice ochii ca să pătrundă adevărul, ci îi țin la fund, cufundați în pasiuni. Nu vor putea niciodată să se întoarcă la ei înșiși. Dacă din întâmplare, le e dat să aibă parte de puțină liniște, ca în largul mării, unde, chiar după ce vântul s-a mai potolit, stăruie încă o ușoară frământare, ei sunt la fel de tulburați și pasiunile nu le îngăduie niciodată o tihnă statornică.
Crezi că mă gândesc la cei care-și mărturisesc greșelile? Privește la cei după a căror fericire tânjește toată mulțimea: sunt pur și simplu sufocați de averea lor. Câte bogății apăsătoare! Câtă vărsare de sânge a provocat elocvența multora și preocuparea zilnică de a-și arăta talentul! Cât sunt de palizi din pricina plăcerilor neîntrerupte! Gloata stânjenitoare a clienților nu lasă multora nici o clipă liberă!
Pe scurt măsoară-i cu privirea pe ăștia de sus în jos: unul târăște pe altul la proces, celălalt e martor; unul e judecător, celălalt e apărător și tot așa, nimeni nu-și cere independența.
Ne irosim forțele unii împotriva altora, fără rost!(...)

Unul este în slujba cuiva, celălalt în slujba altui stăpân. Nimeni nu-și aparține sieși. În această situație nu pare curată nebunie indignarea unora? Se plâng de disprețul celor puternici numai cei care nu găsesc răgazul de a le da ascultare (...) Zici că te-a privit odată unul cu o uitătură obraznică? Ai dreptate, fără îndoială, dar trebuie să recunoști că a binevoit cel puțin să te privească, și-a aplecat urechea la vorbele tale, te-a primit alături de el. Tu însă n-ai catadicsit niciodată să te privești, nici să te asculți! Nu este deci cazul să te fălești că ți-ai împlinit datoria – căci dacă ai făcut-o, n-a fost pentru că ai vrut să stai cu celălalt, ci pentru că N-AI PUTUT SÃ RÃMÂI CU TINE ÎNSUÞI (...)

Îmi place, de asemenea, să-l întreb pe unul din mulțimea oamenilor în vârstă: „Ai ajuns la capătul vieții, o sută de ani și mai bine apasă pe umerii tăi. Hai, întoarce-te înapoi și fă-ți socoteala. Vezi cât timp ți-a mâncat creditorul, cât iubita, cât regele, cât clienții. Gândește-te cât timp ți-au luat certurile cu nevasta, pedepsirea sclavilor, de câte ori ai cutreierat orașul în lung și-n lat pentru felurite îndatoriri mondene. Adaugă bolile pe care ni le facem adeseori cu mâna noastră, pune la socoteală și timpul folosit fără rost: o să vezi că ai mai puțini ani decât socotești. Adu-ți aminte de câte ori ai luat hotărâri sigure, câte ceasuri din zi ai petrecut așa cum ți-ai dorit, vezi de câte ori ai putut să dispui într-adevăr de tine însuți. Numără clipele când chipul ți-a rămas nepăsător și sufletul neînfricat, vezi care a fost opera ta într-o existență atât de îndelungată. Mai amintește-ți câți oameni ți-au irosit viața fără ca tu să-ți fi dat seama de pagubă. Socotește cât timp ți-au smuls suferința zadarnică, bucuria prostească, lăcomia, conversația lingușitoare și o să vezi ce puțin ți-a rămas din ceea ce a fost al tău: o să înțelegi astfel că mori înainte de vreme”

Care este așadar pricina? Vă purtați întotdeauna ca și cum ați trăi veșnic, fără să vă amintiți vreo clipă de slăbiciunea voastră, fără să vă gândiți vreodată la timpul care a și trecut. Irosiți vremea ca și cum ați fi stăpânii unor comori nesfârșite, atunci când de fapt ziua pe care o dați altcuiva sau o consacrați unei îndeletniciri oarecare, este poate ultima din viața voastră. Vă temeți întotdeauna, ca toți muritorii, dar râvniți cu patimă să obțineți totul, ca și cum ați trăi veșnic!

O să auziți pe mulți spunând: „La cincizeci de ani mă retrag la odihnă, la șaizeci o să scap de toate îndatoririle”. Dar, la urma urmei, de ce ești așa de sigur că o să trăiești până atunci? Cine îți va îngădui să trăiești atât cât ai hotărât tu? Nu ți-e rușine să-ți păstrezi pentru suflet rămășițele vieții și să-ți consacri pentru cugetare numai acel timp când nu vei mai fi bun de nimic altceva? (...)

Arta de a trăi trebuie deprinsă de-a lungul întregii vieți și, ceea ce te va mira poate cel mai mult, toată viața trebuie să înveți să mori! (...)

Cu siguranță o să auzi pe mulți dintre cei pe care îi copleșește o mare „fericire” strigând din când în când, în mijlocul cetelor de clienți, adevărate pledoarii sau alte fleacuri onorabile: „Nu am dreptul să trăiesc!”. Cum să-l ai dacă toți cei care te cheamă la ei, te răpesc ție însuți? Câte zile ți-a luat acest acuzat? Dar acest candidat? Și această bătrână obosită să tot meargă la înmormântările moștenitorilor ei? Câte zile ți-a irosit acest bolnav închipuit care ațâță lăcomia vânătorilor de testamente? Cât timp ți-a răpit oare acest prieten influent care te ține nu de dragul prieteniei, ci doar pentru fală? (...)

Unul, după ce a obținut fasciile la care a râvnit, ar vrea să le depună îndată și curând îl vei auzi spunând: „Când o să treacă acest an?”. Altul face jocurile ale căror sorți știe dinainte că-i vor reveni lui: „Când, zice, o să ies și eu câștigător?”. Un avocat e hărțuit în for și, în mare învălmășeală, strigă mai departe decât poate fi auzit: „Când, zice, voi scăpa de toate afacerile astea?” Fiecare își lasă viața să se distrugă și suferă de dorința viitorului, dezgustat de prezent.

Dar cel care-și folosește timpul pentru sine, care-și rânduiește fiecare zi ca și cum ar fi viața întreagă, nici nu-și dorește ziua de mâine, nici nu se îndoiește de venirea ei. Într-adevăr, ce plăcere nouă ar putea să-i aducă ceasul care vine? Toate senzațiile îi sunt cunoscute, le-a încercat pe toate din plin. Soarta n-are decât să dispună de rest, după bunul ei plac: viața sa este în siguranță.

Nu poți să consideri că cineva a trăit mult judecând după cât este de cărunt sau după zbârciturie feței: el n-a trăit mult, ci a existat mult timp. O să spui că un om a navigat îndelung pentru că la ieșirea din port l-a prins o furtună îngrozitoare și, purtat de vârtejul furios al valurilor, s-a învârtit în cerc în același loc? Nu, acesta n-a plutit mult, ci a fost azvârlit de valuri încoace și-ncolo.

Mă mir întotdeauna când văd oameni cerând altora din timpul lor și pe cei care sunt rugați, gata să li-l dea de îndată. Și unii și alții iau în considerare motivul pentru care sunt solicitați, dar nimeni nu se gândește la timpul în sine! Ca și cum ceea ce se cere n-ar însemna nimic, ca și cum ceea ce se acordă n-ar valora nimic. Bunul cel mai prețios dintre toate devine o jucărie; dar noi nu ne dăm seama de valoarea lui pentru că nu e perceptibil și de aceea îl socotim drept un lucru ieftin sau aproape fără nici un preț. (...)

Dar uită-te la acești oameni; bolnavi, când se află în pericol de moarte cad la genunchii medicilor; de teama morții sunt gata să cheltuiască tot ce au agonisit numai pentru a mai trăi. Așa de încordată este lupta sentimentelor care se dă în sufletul lor! Căci dacă s-ar putea să i se prezinte fiecăruia socoteala anilor scurși și pe aceea a anilor care îi rămân de trăit, cum vor mai tremura cei care vor vedea puținul care le-a rămas, cum îl vor mai chibzui! (...)

Oare poate fi ceva mai nesăbuit decât felul în care gândesc unii oameni, mă refer la cei care se laudă cu înțelepciunea lor? Sunt prea ocupați și, ca să poată trăi mai bine, își cheltuiesc viața organizându-și-o. Își înșiră planurile pe un timp îndelungat: ori cel mai mare păcat făcut vieții este amânarea; ea ne răpește zilele care ni se oferă, ea ne jefuiește de prezent prin promisiunile viitorului. Cea mai mare greutate în viață este așteptarea care atârnă de mâine și îl pierde pe azi. Tu dispui de ceea ce se află în mâinile Soartei, în timp ce pierzi ceea ce se află în mâinile tale. Unde te uiți? Încotro îți îndrepți gândurile? Viitorul plutește în nesiguranță: trăiește deci în prezent. (...)

ELOGIUL FILOZOFIEI

Dintre toți muritorii sunt liniștiți doar cei care se consacră filozofiei; doar ei trăiesc cu adevărat. Ei nu se mulțumesc să se îngrijească prea tare de existența proprie; la vârsta lor ei își adaugă toate secolele, însușindu-și toți anii scurși înainte ca ei să se fi născut. Și, ca să fim drepți, va trebui să recunoaștem că vestiții întemeietori ai doctrinelor sacre s-au născut pentru noi, nouă ne-au pregătit viața. Ne îndreptăm spre adevărurile mărețe scoase din întuneric la lumină prin truda altuia; nici un secol nu ne-a fost interzis; la toate avem acces și dacă prin măreția sufletului ne este îngăduit să învingem limitele slăbiciunii omenești, avem o lungă întindere de timp de străbătut.

Noi putem să discutăm cu Socrate, să ne îndoim cu Carneade, să ne liniștim cu Epicur, să învingem natura umană cu stoicii, să o întrecem cu cinicii. Întrucât ne este permis să participăm la orice secol, de ce n-am ieși atunci din strâmtul și nesigurul curs al vieții, pentru a ne dedica din tot sufletul acestor meditații care sunt veșnice, nesfârșite și comune celor mai nobile spirite?

Ãștia care aleargă după tot felul de îndatoriri, care se chinuie pe ei înșiși și pe cei din jurul lor, după ce, pierzându-și mințile de-a binelea, se vor fi plimbat din poartă-n poartă fără să fi ocolit pragul vreunei uși, după ce vor fi răspândit prin cele mai felurite case saluturile lor interesate, cât de puțini oameni vor fi reușit să vadă, la urma urmei, în acest oraș imens și hărțuit între mii de pasiuni?

Cât de mulți vor fi dintre aceștia pe care somnul, dezmățul sau neomenia îi vor îndepărta? Câți, după ce se vor fi chinuit multă vreme, vor alerga prefăcându-se grăbiți! Cât se vor codi să se arate în atriumul tixit de clienți și se vor retrage în colțurile întunecoase ale caselor, ca și cum n-ar fi mai nepoliticos să dezamăgească decât să-i lase la poartă! Mulți dintre ei, toropiți și încă mahmuri după beția de ieri, în fața acestor nenorociți care se scoală cu noaptea-n cap așteptând ca ei să se trezească, vor răspunde la rostirea în șoaptă a numelui lor, de buze abea întredeschise, prin cel mai disprețuitor căscat!

Noi socotim, orice s-ar spune, că își îndeplinesc adevăratele lor îndatoriri cei care vor să-i aibă alături în fiecare zi pe Zenon sau Pythagora, pe Democrit sau pe ceilalți înaintași ai bunelor învățături; pe cei care vor să-i aibă pe Aristotel și pe Teofrast în intimitatea lor. Putem oricând să apelăm la ei; vizitatorul nu va pleca de la ei fără a fi mai fericit, mai dispus să-i iubească; nici unul nu-l va lăsa să plece cu mâinile goale. Oricine poate merge să-i întâlnească, fie zi, fie noapte.

Nici unul dintre ei nu te va sili să mori, ci te va învăța CUM să o faci: nici unul din ei nu-ți va risipi anii, fiecare ți-i va aduce pe ai săi; cu niciunul discuția nu va fi primejdioasă, prietenia lor nu va fi funestă, grija nici unuia nu va fi costisitoare. Poți lua de la ei tot ce vrei; nu va depinde decât de tine să te înfrupți din bunurile lor cât ți-e voia.

Ce bătrânețe frumoasă și fericită îl așteaptă pe cel care s-a pus sub ocrotirea lor! Va avea prieteni de încredere cu care va putea să discute despre lucrurile cele mai mărunte ca și despre cele mai importante, pe care va putea să-i consulte zilnic în problemele personale. De la aceștia vor auzi adevărul spus fără ocol și vor fi lăudați de ei fără lingușire, într-un cuvânt vor avea prieteni a căror purtare e demnă de urmat.

Obișnuim să spunem că n-a stat în puterea noastră să ne alegem părinții, că ne-au fost dați la întâmplare; dar nouă, filozofilor, ne este permis să ne naștem după cum vrem! Spiritele cele mai vestite formează familii: alege-o pe aceea din care vrei să faci parte; vei primi nu numai numele lor, ci și bunurile lor pe care nu va trebui să le păstrezi nici cu meschinărie, nici cu lăcomie. Vor spori cu atât mai mult cu cât le vei împărți mai adesea.

Aceștia îți vor deschide drum către veșnicie și te vor înălța într-un loc de unde nu s-a prăbușit nimeni. Este singurul mijloc de a depăși condiția de muritor și chiar de a o transforma în nemurire. Onorurile, monumentele, toate sentințele date de ambiție sau toate operele făcute de ea, se năruie curând; nu există lucru pe care bătrânețea lungă să nu-l ruineze sau să nu-l prăbușească; dar de cei pe care înțelepciunea i-a consacrat nu se poate atinge: nici o vârstă nu-i va slăbi; epoca și generațiile următoare vor contribui la venerarea pe care o inspiră opera lor și pentru că invidia se îndreaptă de obicei împotriva vecinului, vom admira cu mai multă sinceritate de la distanță.

Așadar viața înțeleptului va dura mult. El nu e deloc închis în aceleași hotare ca și ceilalți. El singur e slobozit de legile neamului omenesc. Toate secolele i se supun, ca unui zeu. E vorba de un timp trecut? El îl va cuprinde prin amintire; prezent? îl folosește. Cât despre viitor, se bucură de el dinainte. Reunirea tuturor acestor momente într-unul singur îi face viața lungă.

Viața cea mai scurtă și mai neliniștită o au cei care uită de trecut, neglijează prezentul și se tem de viitor. Când ajung la capăt, își dau seama, prea târziu, nenorociții, că au fost tot timpul ocupați cu a nu face nimic.

Să nu crezi că lungimea vieții lor ar fi dovedită de faptul că deseori își cheamă moartea: ceea ce-i chinuie nu e lipsa lor de prevedere, ci nesiguranța pasiunilor care se transformă chiar în lucrurile de care se tem; adesea își doresc moartea pentru că le e frică de ea.

Să nu cauți dovada că trăiesc mult în faptul că ziua li se pare desori lungă, că, până la ora cinei, se plâng de încetineala cu care trece vremea; atunci când „ocupațiile” îi părăsesc, toropiți de lene, se agită și nu știu cum să-și mai omoare timpul. De asemenea, când râvnesc la o îndeletnicire oarecare, intervalul de timp care-i separă de ea li se pare îngrozitor de lung. De pildă, când s-au anunțat lupte de gladiatori sau când așteaptă să vadă vreun spectacol sau altă distracție, ar dori, pe Hercule, să sară peste zilele sau ceasurile care au rămas până atunci.

Orice întârziere a lucrului sperat este lungă; dar chiar și timpul pe care-l petrec cum le place este scurt pentru ei și devine și mai scurt, tot din vina lor. Ei trec de la un capriciu la altul și nu se pot opri la o singură dorință. Zilele nu sunt lungi pentru ei, ci de-a dreptul îngrozitoare; dar, dimpotrivă, cât de scurte li se par nopțile pe care le petrec în îmbrățișarea curtezanelor sau la beție.

De acolo furia împotriva poeților care hrănesc rătăcirile omenești cu povestirile lor, când îl înfățișează pe Jupiter fermecat de plăcerile unei nopți de dragoste căreia i-a dublat durata (aluzie la povestea lui Jupiter și a Alcmenei – Plaut, Amphitrzo – n.t.). Ei ațâță viciile noastre când le fac să urce la zeii înșiși, oferind bolii noastre, prin exemplul divinității, toate scuzele și toată îndreptățirea. Cum să nu li se pară acestor oameni că nopțile sunt prea scurte, când le plătesc atât de scump? Își pierd ziua în așteptarea nopții, iar noapte prin teama de răsărit.

Până și plăcerile lor sunt tulburate și întunecate de felurite spaime și în mijlocul celor mai zguduitoare emoții apare acest gând neliniștitor: „Cât va dura oare?”. Din pricina acestui sentiment, regii și-au deplâns puterea, iar măreția soartei lor i-a încântat mai puțin, înspăimântați de apropierea sfârșitului.

Când pe întinderile nesfârșite ale câmpiilor își desfășurau armata pe care nu trebuia să o numere, ci să-i aprecieze din ochi mulțimea, cel mai trufaș dintre regii persani (Xerxes – n.t.) a vărsat lacrimi la gândul că, peste o sută de ani, nici unul dintre acești tineri nu va supraviețui; dar chiar el era cel care le grăbea destinul pentru care-i compătimea, silindu-i pe unii să moară pe mare, pe alții pe uscat, în bătălie sau în retragere (...)

Noi îndeletniciri iau locul celor vechi, speranța stârnește speranță, ambiția, ambiție. Nu se caută sfârșitul nenorocirilor, ci se schimbă subiectul. Ne-au chinuit prea îndelung propriile noastre onoruri? Cele ale altora ne răpesc și mai mult timp! Am fost scutiți de oboselile unei candidaturi? Ne apucăm să fim agenți electorali! Am renunțat cumva la plictiseala de a acuza? Cădem în aceea de a judeca! Am încetat de a fi judecători? Devenim anchetatori! Am îmbătrânit ca administratori ai averii altora? Vom fi acaparați de averea personală (...)

Unele boli trebuie îngrijite fără știrea celor atinși de ele. Mulți însă au murit fiindcă și-au cunoscut boala! (...)

Nimeni nu privește moartea în față; toți speră să trăiască foarte mult; unii se gândesc să-și înalțe morminte impunătoare, se îngrijesc de dedicațiile de pe edificiile publice, de jocurile din jurul rugului, vor să aibă funeralii cât mai pompoase. Pe Hercule! Funeraliile lor, ca și cum ar fi trăit prea puțin, se fac la lumina torțelor și lumânărilor. (așa se înmormântau numai copiii – n.t.)



(Extras din „Lucius Annaeus Seneca – Scrieri Filozofice Alese”, Biblioteca pentru Toți, 1981, Editura Minerva, București

Traducerea fragmentelor citate: Elena Lazăr

Introdus în biblioteca www.poezie.ro de Șerban Georgescu)