agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-01-28 | |
Credem că suntem doar doi atunci când privim un autoportret. El, pictorul, tu, privitorul. Pentru a-și picta chipul, el are o oglindă, indispensabilă, nici măcar o fotografie nu i-ar fi îndeajuns, cu atât mai puțin amintirea propriului chip din ochii deformați ai minții.
Întâi își privește oglindirea, care frânge într-un fel portretul în imagini descompuse, desfășurând un joc de ape dinspre trecut înspre ce ar mai putea fi. În jocul desfășurării chipului se întrepătrund oglindiri de alte chipuri așternute pe un gând, pe o simțire: un chip al mamei, prima oglindire, un chip al unui tată necesar să fie, un chip al primilor copii jucăuși, un chip al iubitei… chipurile trecătorilor oameni sau chipuri nicicând trecute. Nesfârșită înlănțuire reflectată poate nu doar de expresiile privirii, cât mai ales de cum își conturează buzele în cuvinte rostind fiece chip întâlnit pe propriul chip. Însă oglindirile devin din ce în ce mai ambigue. Cum să poată trasa până și cea mai definitorie linie, cum să poată găsi acea nuanță care să surprindă intensitatea vie a atâtor priviri care i-au copt privirea? Cum să alunece pe o pânză surâsul său sau încruntarea, când în fața oglinzii, privindu-se, el străvede fiecare afirmație, fiecare interogație, fiecare pieritoare clipă, fiece prăbușire… În fața oglinzii, chipul se vede pe sine însuși, acel sine recompus cu fiecare secundă trăită, din experiența vieții sale, a celorlalți. În ce moment al luminii sau întunericului să privească oglinda, oare? Când îi este chipul mai viu, mai aproape de autenticul său sine-însuși, ca să poată spune: „Acesta sunt eu”, pe o pânză. Căci în fața oglinzii apare neîncetata îndoială: acesta sunt eu? Acesta? Care eu? Ce întrepătrundere, ce armonie, ce fină legătură s-ar țese între această reflectare de chip în oglindă și Eu? În fața oglinzii, uneori identitățile se pierd, se sparg limitele corporale, se fac țăndări imagini din tine, de tine. Cum să surprinzi în autoportret această cădere de tine în sine și reîntoarcerea înspre alt eu? Un autoportret fără oglindă sau o oglindă fără autoportret, dincolo de orice reflectare. Sau poate doar o reflectare de sine în sine, schițând pe pânză mișcarea liniilor îmbibate de culori din adâncuri, numai culorile tale, distilate de culorile lumii… Nu, nu se poate picta un chip fără chipul lumii, nu se poate așterne sau puncta o culoare, o impresie, un abstract, o renaștere fără un chip al lumii. Oglinda este alta, de fiecare dată este o oglindă, un caleidoscop de oglinzi în care pictorul se pierde la început pentru a-și desprinde propriul portret și a-l așterne pe o altă oglindă de pânză în care privitorul îi va regăsi chipul. Îi va surprinde chinurile desprinderii de chipurile lumii. Credem că suntem doi atunci când privim un autoportret. Tu, privitorule, te desprinzi de lume, încercând să descoperi portretele de dincolo de chipul pictorului de pe pânză. Și de aici se deschide o lume. Privirea ta se cufundă în privirea lui, pierzându-se în alte lumi. Și așa mai departe. Credem că suntem singuri. Doar credem…
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate