Îmi veți spune că-l pierdem pe Eminescu. Dar câți dintre noi mai sunt în stare să-i recite o poezie întreagă? și cui îi mai pasă de el în vremurile tulburi de acum când burta și buzunarul ucid poezia? Sau mi-l puteți da drept exemplu pe Caragiale, care ne-ar dispărea din peisaj. Dar nu de el încercăm să scăpăm? Ne-a urmărit destul, a știut totul despre noi cu un veac înainte, dar a venit vremea să ne scuturăm din capul lui și să fim cum am vrea noi să fim. Iar ca să fim cum ne-am vrea trebuie să nu mai fim cum ne știa el. Așadar putem concluziona că ne-am pierde literatura, însă am putea lua cu noi într-o formă relativ apropiată capodoperele. Un avantaj ar fi că am scăpa de balast, cine s-ar obosi să traducă morți uitabili? Ne-am pomeni cu un moment zero de la care ne-am putea clădi altă literatură, ancorată în cea mondială, mai lesne de vândut, mai degrabă integrabilă și oferibilă, mult mai accesibilă decât acum și altora. Informațiile despre noi ar fi disponibile în forma originală, nu ca acum când doar o parte dintre ele apucă să ajungă la alții, restul rămânând pentru consumul nostru intern. Ne-am descurca oriunde pe glob, n-am mai fi nevoiți să gimnasticăm sau să ne ocupăm capetele cu cuvinte inutile în limbi ce nu domină planeta. Nu am mai avea nevoie de subtitrări decât la telenovele. Dar acolo bine fac că există, altfel ce-ar mai citi gospodinele noastre? Doar etichetele?

Muzica și cinematografia de pe la noi ar avea și ele mai multe șanse pe-afară. Artiștii noștri n-ar mai avea scuzele de acum pentru nebăgarea în seamă de care se bucură pe plan mondial. Iar acasă ar avea de înfruntat o concurență mult mai dură din partea străinilor, care s-ar putea concluziona cam în două feluri: creșterea sau dispariția. Iar unora dintr-ai noștri le-ar prinde bine să dispară de pe scenă.

Ne-am pierde și înjurăturile. Consecințele ar putea fi devastatoare, așa că pentru ele mă gândesc la o concesie, sper că Academia nu se va dovedi obtuză. Dar am scăpa de unele dintre cele care le generează, diacriticele. O lume fără grija "ă"-urilor, a "ș" și "ț"-urilor, ca să nu mai vorbesc de jocul de-a dreptul barbar în cazul unora cu "î" și "â". Ne-am elibera de tirania lor și eu aș reuși să-mi scriu mult mai repede textele. Cum să nu susțin o asemenea idee? V-ați auzit vreodată numele stâlcit de vreun străin din cauza acestor minunății de litere care ne apartin doar nouă? Nu se va mai întâmpla! Gândiți-vă și la regionalisme. Ar mai fi cineva interesat de existența lor? E cineva de cele latinești? Soarta crudă a acestora le va lovi și pe ale noastre. Mare pierdere? Eu zic că nu!

Nu ar mai fi nevoie să ne periem mințile pentru a găsi echivalente pentru cuvintele de care tocmai descoperim că avem nevoie. Scriem site și citim sait, scriem e-mail și citim imeil, scriem supermarket deși sună la fel ca supermarchet, iar BBC-ului îi spunem bibisi, chiar dacă la noi s-ar pronunța altfel. Iar cu globalizarea și integrarea europeană vor veni și altele, valuri de cuvinte așteptând să fie românizate, căutându-și echivalente-n graiul nostru și chiar lăsându-se schimonisite precum săracul week-end devenit vikend, uikend sau chiar vikind.

Soluția pe care o propun și o susțin ne este la îndemână și beneficiile ei în timp sunt incalculabile, chiar dacă implementarea ei ar dura vreo două decenii și ne-ar împinge și spre alte sacrificii decât cele menționate. Ce-ar fi să se declare engleza limbă oficială în România? Cei care vin din urmă ar putea fi obligați s-o învețe la școală, majoritatea tinerilor o vorbesc, sau măcar înțeleg, iar vreo zece ani le-ar ajunge și celorlalți, care n-or să moară între timp, s-o aprofundeze. S-ar începe treptat cu traducerea-n noua limbă oficială a documentelor și cărților importante, mass-media și-ar introduce ediții bilingve, administrația la fel. Tot am trăit bucuria încorporării limbilor conlocuitorilor prin diverse locuri oficiale, deja avem experiență în domeniu. Iar peste vreo 8 ani ar trebui ca toate documentele și comunicatele oficiale să fie doar în engleză, la fel ca și etichetele produselor sau jurnalele de știri. Ce-ar mai urma nu vă mai povestesc, deocamdată mă gândesc dacă nu trebuia să-mi scriu articolul direct în engleză.