In comparatie cu gelosul oedipian sau narcisic, unde ar mai coabita umbrele de armonie a gandurilor logice, gelosului din dragoste i se sterg si umbrele de logica. Se misca, uluit si preocupat in jurul surprinzatoarelor experiente recente. Cele doua oglinzi (a lui si a iubitei sale) nu se mai acopera reciproc, comunicarea sufera. Butoiul de nervi din interiorul sau e gata sa explodeze. Nu mai e ca la inceputuri: ideea de a-si poseda partenerul de viata este in continua crestere. E o forma proiectata, ii imputa fiintei iubite o vina, reala sau imaginara, care apartine sinelui. Se preface zilnic ca-si cauta un luminis identic unei claritati de gheata si isi petrece strigarile in coltul sau intim.
In disperarea sa, omul gelos si-a pierdut papusa pe care o imbraca dupa cum si-a dorit, fara sa i se opuna, fara sa-i iasa din cuvant. El nu vrea binele obiectului iubit, ci dependenta si triumful asupra acestuia. Descompunerea si recompunerea fiintei iubite porneste dintr-o falsa luciditate, tulburarile memoriei sunt profund ancorate in intermitentele nevrotice din inima-minte. Si se pune fireasca intrebarea: oare iubirea este fauritorul banuielilor? Cert este faptul ca descoperim un paradox: iubirea e sora cu gelozia, dar e contrariul ei. Prima dintre ele este o fecioara pura, cea de-a doua- o ‘maitresse de conscience’. Intre dragoste si pretentia de a fi iubita e o prapastie mare, o zona gri disputata intre normalitate si iluzoriu. Tot ce e raza de lumina nu se mai absoarbe, emotia complexa a haului creat de gelozie dezvoltandu-se ca o zona-tampon. Daca iubirea construieste zorii, soarele si norii, gelozia starneste vantul, iluziile absurde si stupide; prima creeaza energie si stari de uitare de sine, cea de-a doua- numai umbra.
Gelosul e un gen atipic de masochist: imbina mania, disperarea, angoasa, ura, iubirea, umilinta si rusinea. Discontinuitatea, imposibilitatea recuperării prezentului ii este apasatoare. Exista teama de a se pierde in ceea ce poseda, dragoste sau putere, dar si de a acorda o atentie exagerata rivalului sau situatiei create. Nu știe pe care drum merge, nu vede nimic clar, nu percepe nici un sunet in jurul sau. Si totul pleaca de la unele trasaturi generale raportate celor doua genuri: femeia se dedica confortului, barbatul are frenezia cuceririlor, a succesului. Femeile se simt amenintate de alte femei care sunt mai atragatoare, sau chiar mai inteligente si se feresc de pierderea dragostei. Barbatii sunt concentrati ca nu cumva altii sa poata oferi mai multa securitate, incercand sa-si recastige increderea in ei insisi, aruncand pietrele situatiei create pe ‘sufletul de carne si matase’ al partenerei. Greseala e de obicei in noi insine, e personala, indiferent de gen.
Foarte putini oameni se pot lauda ca nu au experimentat niciodata gelozia. Fiecare dintre noi a simtit, in anumite momente ale vietii, ca aripile lui Eros nu bat normal si a incercat sa depaseasca, sa schimbe gelozia intr-un impuls pentru dezvoltarea personala. ‘Homo interpretans’, personajul rumegat de morbul geloziei, cu greu insa se poate transforma in totalitate. El nu stie sa-si intoarca inlauntru ochiul deschis inafara. Iar cand reapare semnalul unei dorinte neimplinite, a unei frustrari, gelosul ramane permisiv exprimarii dramatice a agresivitatii. Violentele cauzate de gelozia din dragoste sunt tot mai frecvente. Atentie, Otello traieste printre noi!