Caragiale e cu noi, printre noi, ascuns în fiecare fibră din noi. Cine nu-l simte, cine nu-l „are la suflet” pe Caragiale, e în mod sigur bolnav. Bolnav de fanfaronerită patriotică, bolnav de idioțenie verde, bolnav de rromânism în fază exagerată.Pentru că...cum să nu-l iubești pe Caragiale ?
Caragiale e tot ce are poporul român mai bun, mai uman. O țară de cârcotași și de flecari cu capul în nori, lipsiți de soluții concrete, așteptând să vină „o dictatură ca-n Rusia” să pună lucrurile la punct. O țară de clevetitori, de domni Goe, de mici favoruri, mici umilințe. O țară de câștigători și de perdanți la Loto. Þara lui Mitică.
Avem un Mitică președinte, un Mitică prim ministru, milioane de Mitici într-o continuă mișcare browniană, complotînd, trăgînd cu urechea, răspîndaci de zvonuri și atotștiutori. O țară de Mitici rezemați la berărie în timpul orelor de program, făcând și desfăcând guverne, sorbind politica la nivel înalt alături de cafeluța marghiloman. O țară de feciori idioți și de funcționari absurzi și ineficienți. O țară de profesori Mitică, predându-le iarăși și iarăși acelorași școleri impertinenți aceleași materii absurde.
O țară de oameni profund neserioși, care iau totul în glumă.
O țară de oameni nevoiași, supuși vremurilor, însă nu de tot. În rahat până la gât, ei înnoată. Și chiar dacă nu izbutesc să-și țină capul la suprafață, sunt fericiți atunci când reușesc să mai tragă și pe alții la fund.
O țară absurdă prin imobilitatea ei, salvată doar de umorul și de cârcotășia lui Mitică.
Iată de ce iubesc eu România.