Există în ultima vreme o tendință accentuată, aproape o manie: a scrie poezie. Site-urile speciale de poezie s-au înmulțit, după cum s-a înmulțit aproape exponențial numărul de membri. Toată lumea scrie sau își dorește să scrie poezie.
Motivațiile sunt dintre cele mai diverse, însă fără îndoială există o explicație greu de combătut: nevoia de apreciere. Nevoie care ține în primul rând de imaginea de sine. Este greu, dacă nu cumva imposibil, ca un om să fie conștient de propria mediocritate. Și drept urmare cu toții ne închipuim că în momentul în care reușim să scriem o poezie de care să fim cât de cât mulțumiți lumea se va strânge să aplaude. De cele mai multe ori nu se întâmplă însă așa, caz în care va trebui să compensăm eșecul printr-o explicație de natură să ne ocrotească în continuare imaginea de sine: „Sunt un neînțeles!”
Pe de altă parte, nevoia de a scrie versuri reflectă porniri aproape inconștiente: scriem pentru a ne spune, pentru a scoate la iveală un „ceva” intim, numai al nostru, care se cere spus în cuvinte. Forța cuvântului scris este uneori covârșitoare. Ceea ce este spus/scris există. Mutație carteziană dinspre „a cugeta” înspre „a fi scris”. Nu de puține ori o scriitură pornită din astfel de impulsuri are în primul rând o funcție cathartică: experimentarea în imaginație pentru a înlătura din viața reală un fapt, o pornire, o simțire. Un soi de defulare menită să atenueze tensiunile sufletești.
Revenind la nevoia de apreciere, poezia mai are marele „merit” de a fi relativ scurtă. A scrie proză sau teatru sau chiar un articol presupune un efort mult mai mare, iar compensațiile nu sunt diferite. În plus, „scriitorul” de poezie se simte ca aparținând unei elite, este un ales, imaginea de sine are, prin urmare, numai de câștigat.
Desigur, există și explicații cu care ne punem egoul sau conștiința la adăpost. Cum adică scriem pentru a fi apreciați? Nu. Scriem din prea multă simțire, scriem pentru că nu mai putem ține atâta frumusețe întemnițată în noi, scriem pentru ca alții să zâmbească... Și toate aceste minciuni altruiste deghizate atât de frumos încât nici noi singuri nu le mai percepem ca minciuni nu fac decât să consolideze o imagine de sine profund pozitivă și un ego exacerbat.
Așadar, scriem poezie pentru că vrem să fim frumoși, de fapt pentru că vrem ca lumea să ne vadă frumoși, inteligenți, sensibili și lista calităților poate varia în funcție de nevoia de compensare a fiecăruia dintre noi. În concluzie scriem poezie dintr-un motiv profund egoist, egoismul fiind de altfel piatra unghiulară a tuturor acțiunilor noastre, oricât de altruiste ar părea ele la prima vedere. Pe scurt, scriem poezie pentru a fi aplaudați. Ieșire la rampă pregătită cu grijă. Și chiar dacă mâinile care aplaudă sunt bătrâne, hâde, proaste, limitate, cerșim cu toții dreptul la cele zece minute de glorie!