Majoritatea românilor pe care ii cunosc au o personalitate scindata intre inger si diavol. Ultima lor latura e desacralizata, lipsita de armonie, de timp, iar cand sunt dominati de manifestari de inger li se dezvolta calitatile privirii prin lentilele dezobturate, spiritul lor vizand fundamentalul. Cum se va mai putea românul dezvolta duplicitar si intr-o natura a culturilor multiple, care nu este ceea ce gandim ca ar putea fi? Peisajul in care se dezvolta, România –acest spatiu in care a avut dumnezeiasca sansa sa se nasca - nu este nici mocirla, nici imagine nespirituala; ea “contine” suflet, are o anumita libertate a iubirii, ii vorbeste. Tabloul “fara granite” e perceput de român drept o cetate a provocarilor infinite, dar si o locatie a alergarilor haotice dinspre periferie catre centru.
Sa fie dubla ipostaza a românului imaginea terestra a unui arhetip ceresc? Si daca nu ar fi asa, care e motivul unei lungi calatorii in labirintul celor doua lumi interioare, lumea intunericului si cea a luminii? Pe pasunea danubiano-pontica e un dat al gasirii safirului, piatra de inscriptie a lui Aaron (Exodul: XXVIII, 15-30), acea “inima a judecatii”. Pana la gasirea pietrei magice, românul va rataci bezmetic: cand Dr.Jekyl, cand Dr. Hyde.
Luand in calcul parerea stoicilor Socrates si Platon, raul ar fi in legatura directa cu sferele intelectuale si isi are originea intr-o intelegere incorecta, intr-o judecata gresita. Dar cine nu greseste? Cine va fi creator intr-o Romanie regionala a negativitatilor confuze? Foarte putini probabil, pentru ca atat de rar se naste astazi cate un Prometeu care sa mai respinga darul Pandorei: cutia cu boli, vicii si dezastre! Prostia si ignoranta par un blestem care scurteaza viata, gandindu-se de genul: “De ce sa fiu eu cinstit? Ma vor rastigni oricum!”
Si, la finele perioadei comuniste, cand ingerul a observat ca Nimicul românului nu se poate extinde la esenta nici unui lucru, l-a trezit: „Ce-i cu tine, om smintit? Ai schimba ceva, te-ai aseza? Ce nu te lasa?” Razele picurate din cer, printre frunzele teiului eminescian au fost un semn de „bine ai venit”, un nou inceput. Ele vesteau linistea prelungita, nesfarsitul. Ecoul nostru a fost intotdeauna atins de esentele inalterabile si misterioase ale razelor nocturne. Intr-o dimineata, insa, la mult timp dupa „aderarea la Uniune”, românul va intelege si frumusetea razelor de soare; va sti ca tot ceea ce vede nu a fost mai inainte, iar ceea ce a fost nu mai este. Se va civiliza, dar spiritul sau va fi si mai mult ancorat in materialism; va exista oare un pericol real al aburirii lentilei cu care eram obisnuiti sa privim spre adancuri? Nu te poti cunoaste decat daca cunosti (tainele picurilor de lumina), si afli in tine insuti de ce nu toate izvoarele occidentale devin valoroase prin incarcare. Absurdul provine din realitatea ca stiindu-te neputincios si cunoscandu-ti grijile inutile, nu mai ai energii sa te regasesti in „Lumea Noua europeana”!
Omul cu plamadire duala nu poate rezista prea mult in latura sa spirituala. Nu stie sa-si caute singuratatea. Contrafortii bisericii sale, pe care se va sprijini nu numai in somn, nu vor mai avea nimic sacru si incet-incet totul i se va putea narui. Considerand ca traitul, si nu cum se traieste e cheia vietii la aceasta noua „incercare” –exista temerea unui posibil apel la trimisul lui Lucifer, mai degraba decat la inger. E dificil sa afle ceea ce poate fi dincolo de portile „cetatii” in care va alerga, atata timp cat deocamdata se complace mai mult in rolul doctorului Hyde. Pe de alta parte, daca nu revenim la spiritualitate, nu vom descoperi niciodata safirul!
In natura deschisa larg duplicitatii, românul vrea sa cunoasca cat mai multi oameni, si sa faca astfel incat nimeni sa nu-l cunoasca pe el insusi in deplinatate. Ar fi cuminte sa-l “citeasca” doar cel ce-i stimeaza visul nascut in liniste. Si daca se-cumeta cineva sa-i rascoleasca umbra, va dezvalui intr-insul o caprioara blanda si un tigru infometat, ceva din darul Pandorei.