agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-08-17 | |
CONCEPTE MATEMATICE ȘI FILOZOFICE
ÎN POEZIA LUI NICHITA STÃNESCU (partea a doua) Conceptul de timp ocupă un loc central în poezia lui Nichita. Poetul este obsedat permanent de metamorfoza lucrurilor, motiv pentru care timpul stănescian apare ca fiind indisolubil legat de memorie, ca un timp al amintirilor: "Memoria nu se repetă, ci adaugă,... Memoria poartă și numele de Timp" spune el în volumul "Respirări". Poetul este perfect conștient că timpul amintirii, al trăirii, subminează totuși timpul cronologic. Timpul subiectiv este mai scurt când trăim evenimente mai bogate și asta o observă excelent Nichita în "Laus Ptolemaei": "Ptolemeu mi-a zis: / - Două sunt felurile firii de a fi: / starea belșugului de timp la îndemână / adică starea contemplării / și starea lipsei de timp, adică / starea crizei / ..../ - Contemplația, adică staticul firii / cel care din plictiseală se schimbă pe sine; / criza de timp, adică, / starea firii care din oboseală / rămâne-mbrăcată în vechea sa haină, / în scutecul nașterii sale". Timpul-memorie este obsesiv, dar poetul nu este interesat de o etapă anume, ci doar de trecerea, repetată la infinit, de la o etapă la alta. Există o lege matematică, de care poetul se pare că are cunoștință, care exprimă psihologia percepției temporale, sugerată de Jean Piaget și susținută de alți cercetători din școala sa. Ea spune că printr-un logaritm sau, într-o viziune mai recentă, printr-o rădăcină pătrată, putem exprima timpul subiectiv (psihologic) în raport cu cel obiectiv (cronologic). În ambele cazuri însă, primul este mai lent decât al doilea. Rămânerea în urmă a omului în bătălia sa cu natura este una din marile drame ale existenței umane, fapt care provoacă îngrijorarea poetului: "Și nici nu există înțeles ci numai/ înțelegere" (A inventa o floare) sau, "În lumea supra-simultană / trupul meu și cu trupul meu / se compun cu trupul meu" (Certarea lui Euclid). Pentru poet percepția este în primul rând vizuală, iar punctul de optimă vizibilitate este de puterea numărabilului sau de puterea continuului, echivalentele simbolurilor matematice de reprezentare a primelor două categorii de infiniți: aleph0 și aleph1. Deși abordarea infinitului este o încercare curajoasă, totuși elanul manifestat de poet rămâne iluzoriu, încât e nevoit să recunoască dezamăgit: "Aleph la puterea Aleph / nu e cu putință" (Aleph la puterea aleph). Legea lui Weber și Fechner (cei care au pus încă din secolul trecut bazele psihofizicii), susține că: "Omul percepe lumea înconjurătoare după o lege logaritmică, în sensul că senzația este logaritmul excitației (stimulului)." Altfel spus, la un șir de excitații măsurabile, aflate în progresie geometrică, senzațiile noastre de răspuns, presupuse și ele măsurabile, variază în progresie aritmetică. Legea are astăzi largi aplicații în biologie și psihologie. Ea ne spune că omul poate domoli ritmurile naturii prin logaritmare. A știut sau a intuit Nichita această lege? Poetul este deosebit de inventiv atunci când intuiește legitimarea logică a lumilor posibile, deși ideea o știm încă de la Leibniz. Terenul este în acest caz fertil, o astfel de logică permite aproape orice, este indulgentă chiar și cu unele paradoxuri celebre. În poezia "Certarea lui Euclid" poetul susține: "Nu pot să cred că frunza e verde și atât / și-n cealaltă lume simultană ea este ahov / și-n cealaltă lume simultană este sirip / și-n cealaltă lume este ep / în cealaltă up / și-n toate celelalte este cum este", iar în poemul "Enghidu" din volumul "Dreptul la timp" sunt prezentate curajos lumi paralele în care se regăsește însuși poetul: "...Mi-am întins privirea și ea a întâlnit un copac / și el a fost!...", sau "eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia / nu există...". În filozofia poetului intuiția nu este ridicată la rang de valoare a creației, adevărul intuitiv fiind deseori ocolit cu bună știință. Poetul se îndepărtează foarte mult și de logică, tot în mod conștient. Ocolind tautologia aproape în fiecare vers, silogismele apar construite deseori din propoziții vădit false. Probabil din aceste motive poetul a fost acuzat că a abuzat de ilogisme. Demonstrațiile sunt simple, bazate pe raționamente cu premise arbitrare, contradictorii, uneori forțate, alteori inversate. Doar recurența pare a fi un instrument potrivit cu care poetul reușește să încheie cu succes unele demonstrații. Poetul reabilitează adevărul logic abia înspre maturitate, când utilizează și adevăruri matematice bazate pe rațiuni. Alexandru Condeescu susține că: "Nichita Stănescu nu atinge decât rar și spre sfârșit treapta sa cea mai înaltă - rațiunea - rar recunoaște adevărurile căutate 'orbecăind' printre paradoxurile ființei care este, ca și realul, o veșnică devenire mistuită de timp". Când inventează "necuvintele" poetul devine cu adevărat un "raționalist". Noțiunii de necuvânt nu i s-a stabilit încă un echivalent, dar cel mai probabil s-ar putea crede că acesta este desemnat prin "inefabil". Nichita a înțeles corect că sărăcia conceptelor și a cuvintelor în raport cu infinitatea lucrurilor generează ambiguități, polisemie și imprecizie. Ludwig Wittgenstein în "Tractatus Logico-Philosophicus" susține că metaforele și expresiile metaforice sunt, prin natura lor, ambiguități. Neatenția în folosirea cuvintelor și a simbolurilor duce în mod inevitabil la paralogisme. Poezia folosește limbajul natural, însă într-o formă aureolată și adăugând cuvântului o serie de proprietăți logice care joacă adesea un rol decisiv. Limba are astfel capacitatea de a sugera sensuri diferite printr-un singur termen sau de a transpune, a aliena semnificațiile, iar toate acestea au un efect fericit în poezie. Credința lui Nichita era aceea că, după ce au fost rostite, cuvintele mor, dispar în semne abstracte, nu mai sunt vii. De aceea el recurge la definirea unor stări, lucruri sau fenomene, prin utilizarea abundentă a necuvintelor, a cuvintelor neinventate încă, sau a seturilor de cuvinte care înlocuiesc un cuvânt care nu s-a mai spus. Prin necuvinte poetul găsește “elementele primordiale ale poeziei așa cum se nasc ele“. În faza de maturitate poetul privește cuvântul nu ca pe un semn lingvistic ci ca pe un obiect. Necuvântul poate sugera o definiție a ceea ce nu a fost sau nu poate fi definit: "Poezia este ochiul care plânge / Ea este umărul care plânge / ochiul umărului care plânge / Ea este mâna care plânge / ochiul mâinii care plânge / Ea este talpa care plânge / ochiul călcâiului care plânge / O voi, prieteni / poezia nu este lacrimă / ea este însuși plânsul / plânsul unui ochi neinventat / lacrima ochiului / celui care trebuie să fie frumos, / lacrima celui care trebuia să fie fericit." (Poezia). Iată și alte "definiții" logice ale unor lucruri care par a nu suporta definiții: "abur plutind deasupra lucrurilor", "umbră de aur în conștiință, pe care o aruncă structura materiei". Astfel, Nichita ne oferă șansa să ne apropiem de poezia și gândurile sale, pentru a-l înțelege. Metodele propuse sunt tot atâtea instrumente noi de cercetare, atât pentru a-l descoperi pe el ca poet și vizionar, cât și pentru a ne descoperi pe noi înșine. Adevărul filozofic în poezia lui Nichita nu este unic, doar exprimarea lui este unică. El nu este înfățișat niciodată ca o oglindire fidelă a realității obiective în gândire, ci mai degrabă ca o aproximare limitată a realității. Poetul preferă mai mulți zei deodată, iar adevărurile sunt mereu supuse unor procese de schimbare și transformare, independent de voința umană, prezentându-ni-se sub cele mai diverse forme și în locurile cele mai neașteptate, lovindu-ne dureros prin forța lor efemeră. Poetul nu este de acord cu ceea ce afirma cândva filozoful Descartes: "nefiind decît un adevăr despre un lucru, acel care-l găsește știe tot ce se poate ști despre el". În legătură cu acest subiect Alexandru Condeescu remarca: "Adevărul pentru Nichita Stănescu este o stare dinamică, acceptând în consecință o pluralitate de sisteme de referință" și "gândirea sa multiplică la infinit punctele de vedere, ..., năucește logica bunului simț familiar și ocrotitor". - Sfârsit - |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate