Totul a pornit de la o stare lirică. Am scris, cum se întîmplă, impulsiv, sfidînd, provocînd, bravînd:

Cineva trebuia să-și dea seama
că lenea nu trebuia irosită

Cineva trebuia să renege trufia cizmei
fără pretenții
pentru prietenia acestui scîrțîit pe zăpadă

Cineva trebuia să se lepede
de pustiitoarea nepăsare
să ia asupra-și tot ce se cheltuie
belșugul și risipa
și ca în basme să proclame
foametea și însetarea

Cineva cu mîini înfrigurate
trebuia să ridice un pumn de albe cuvinte
și gustul vieții să-l presare pe buzele arse
sare pe rană

Cineva trebuia s-o rupă cu neatenția
și cu noblețe
dreptul și datoria sînt una
să mulțumească în dreapta și-n stînga
pentru atîta darnic prăpăd

Dacă inima îți bate-n fiecare gînd, ceea ce ai scris nu poate fi doar gratuit, te angajează și nu te poți dezice de el ca de ceva accidental și pasager. Multe dintre versurile inșirate pe hîrtie îți devin un fel de devize, le preiei ca vorbe călăuzitoare, ca inscripții sacre, ca pietre pentru templul vieții tale, pentru zidirea de sine.

Lenea mea, atunci, acolo, era plină de rost și tensiune, deschisă, avidă, nesătulă și generoasă. De ce i-aș fi zis altfel? Simțeam că sfidez crezul clasei muncitoare că va ajunge-n paradis, că mă sus-trag și îmi permit - blamabil - să fiu disponibil pentru contemplare, pentru reverie, pentru meditație. Simțeam o delicată responsabilitate față de darurile neîntîlnite pînă atunci în viața robotitoare, activă, agitată.

Sînt un leneș patent. Mi-a plăcut de la o vreme să mă simt liber în natură bătînd frenetic dealurile și munții, plajele pustii. Dar mi-a fost lene să pescuiesc, n-am înțeles ce rost ar avea să vînez, să fac grădinărie, să mă ascund pudic după acea îmbinare cu utilul. Sînt un leneș nepotolit, neostenit, frenetic, dar pentru asta sînt oare mai puțin leneș?

Și-aș vrea să fiu sincer pînă la capăt. Într-un lung interviu cu Cioran, la Paris, Liiceanu nu acceptă replica prea cinică a acestuia: - Eu n-am muncit niciodată! Replică rostită precipitat, cu o exaltare vădită și cu acea privire convingător-ghidușă care sfidează convențiile. Liiceanu încearcă să-l facă să-și retragă afirmația care nu dă bine pentru un idol al nației: - Dar ați citit atît, ați scris, v-ați petrecut viața în biblioteci!? - și nu reușește nicicum. Răspunsul rămîne ferm: - Nu, nu, nu mi-a plăcut să muncesc niciodată!

Consimt la ce a spus Cioran, n-am reușit performanța lui - am fost salariat - și îl invidiez. “Lenea nu trebuie irosită” este doar un mod de a spune că nu mă mai pot complace, că nu mai accept, că nu mai vreau să mi se impună unde și cum să-mi investesc, să-mi plasez efortul. Lenea este aici organul discernămîntului, al posibilei alegeri libere: starea în care te deconectezi de la tensiune, te salvezi crispării generale, deja date, pentru a avea răgazul de a sesiza, de a descoperi vibrația fragilă – de obicei acoperită de trepidația hărniciei și a robotelii – a unei lumi ascunse activismului militant și de a te conecta la tremurul ei delicat. Bine și generos gestionată, lenea te indeamnă la tot felul de îndeletniciri bizare, dar vibrante, palpitante. Îți deschide registre ale simțirii în care viața se trăiește – nu profesionist, nu meseriaș – ci ca o îndeletnicire: pe îndelete.

Am primit de la cineva această replică:

”Hai să încerc un început de comentariu. E vorba despre lene. Cu condiția, într-adevăr, cu condiția să o gestionezi bine și generos. De obicei, însă, o…irosim, adică nu o lăsăm să se desfășoare. De frică! O frică difuză de cele mai multe ori, frică de noi inșine la urma urmei. Și atunci trepidăm, ne aruncăm în tot soiul de proiecte mai mult sau mai puțin activiste, după puterile fiecăruia, alunecăm într-un fel de desfășurare maniacă și aproape contabilicească a zilelor. Ne refugiem in spatele acestei curgeri stresante prin epuizare, dar oarecum securizante, cu...iluzia că trăim. De fapt, despre iluzie este vorba, acel «sistem» despre care vorbește și Liiceanu. Acesta are tocmai menirea de a pune între noi și neant o construcție care, prin coerența și adecvarea ei la niște valori socotite importante și asumate oarecum, ne dă sentimentul că trăim. Și îintr-un fel și trăim. Sigur, nu în felul celui care a reușit să se dispenseze, cel puțin de principiu, de plasa trapezistului. Nemaifiindu-i teamă, acesta privește în jos, în gol, în sine. Și, probail, își trage puterea pentru a continua tocmai din acest curaj neașteptat, aproape neomenesc. Vibrația, tremurul își au probabil originea tocmai în acest gest sfruntat. Ele devin o miză și în același timp un preț pe care ceilalți nu pot să îl plătească. Și atunci, cînd au noroc și... organ, încearcă să-l fure.”



(citește și: Lenea nu trebuie irosită )