Întotdeauna Eurovision-ul a dat românilor dureri de cap și bătăi de inimă. Dureri de cap pentru că reprezentanții noștri nu au reușit niciodată să convingă Europa, fie că a fost vorba de trupe cu priză la publicul nostru (Holograf, Taxi), fie că a fost vorba de soliști în vogă (Monica Anghel, Marcel Pavel, Sanda Ladoși), sau de tineri în căutarea succesului internațional (Mălina Olinescu). Bătăi de inimă pentru că mereu am sperat că ghinionul se va sparge și odată și odată vom cuceri inima publicului european.

Eurovision este, fără îndoială, un concurs important. Valoarea lui nu mai este poate ce a fost pe vremuri, cînd ABBA sau Toto Cutugno făceau deliciul europenilor. Cu toate acestea prestigiul competiției a rămas, fie și pentru că afirmarea la Eurovision reprezintă de fapt o recunoaștere a valorii țării respective. Măcar în plan artistic. Realitatea este că pentru a cîștiga această competiție, sau măcar pentru a atrage atenția asupra ta, este nevoie de ceva mai mult decît de talent. Trebuie să faci show. Trebuie să aduci ceva inedit pe scenă. Trebuie să fii altfel decît toți ceilalți concurenți.

Luminița Anghel și Sistem, ca și vecinii din Republica Moldova Zdob și Zdub au adus, fără îndoială, ceva în plus la această ediție Eurovision. Drept dovadă și unii și alții au intrat în finală. Dar nu partea artistică a competiției ne interesează acum, ci paradoxul acestui concurs european.

Pentru că avem de-a face cu un paradox din cel puțin două motive. În primul rînd pentru că granițele Europei care participă la competiție sînt ușor diferite față de granițele Europei văzute de Uniunea Europeană. Să nu uităm că la Eurovision participă tradițional Malta, Ucraina, țările ex-sovietice și chiar Rusia. Or, este știut faptul că, pentru viitorul apropiat cel puțin, România va fi granița de est a Uniunii. Competiția muzicală dă o altă interpretare ideii de europenitate, ceea ce nu e deloc rău în fapt.

O a doua motivație a paradoxului ar fi faptul că Eurovision merge mai mult pe ideea de globalizare decît pe ideea de europenizare. Există și aici cîteva argumente în acest sens.

Să luăm de pildă trupa Zdob și Zdub. Conferința lor de presă s-a desfășurat în engleză. Cîntecul lor, Boonika bate doba, e și în românește și în engleză. E doar un exemplu.

Alt argument ar fi faptul că stilul concurenților este preponderent balcanic. Și cînd spun stil mă refer nu numai la muzică. Influențele orientale sînt prezente și în vestimentație, poate mai vizibil chiar decît în muzică.

Mai mult decît atît, să nu uităm că reprezentanta de anul acesta a Marii Britanii a fost Javine Hylton. O prezență fără îndoială benefică într-un concurs care se adresează Europei și, prin Europa, lumii întregi.

Și un ultim argument în susținerea ideii de globalizare a unei competiții în fond europene: folosirea limbii engleze. Majoritatea concurenților cîntă în limba engleză. Tot în engleză sînt și materialele de promovare a concursului, și probabil tot în engleză vorbesc și oficialii Eurovision.

Pînă la urmă, paradoxal sau nu, Eurovision-ul va continua să provoace patimi și orgolii în Europa în fiecare an. Cetățean european prin excelență fiind, nu pot să nu mă întreb ce simt americanii față de Eurovision. Desigur, nu americanii de rînd, al căror orgoliu nu mai poate fi gîdilat cu un amărît de concurs european. Cum se simt americanii ceilalți, cu ifose și poziții importante pe scara socială. Probabil nu foarte bine dacă ne gîndim că universitățile americane participă întotdeauna la concursurile organizate de colegii de pe bătrînul continent. Trebuie să fie frustrant la o adică să fii american și să nu poți participa la un concurs al europenilor. Pe de altă parte însă, mi-a plăcut să-mi aduc aminte, cu gîndul la posibila frustrare americană, ceea ce spunea Andrei Pleșu despre Europa și America nu demult, într-un interviu din Observatorul Cultural:
“Ele nu sînt două centre de putere sau două tipuri de valori care se contrazic; sînt complementare. Avem de a face cu două aripi ale aceluiași zbor. Încercările unora de a crea o ruptură între Europa și Statele Unite introduc o stranie notă de război rece în această epocă.”

Dar dincolo de orgoliile și emoțiile inerente unui concurs de acest calibru, dincolo de faptul că am perceput acest concurs ca pe un duel muzical între globalizare și regionalizare, sau între America și Europa, sau între Europa oficială și cea geografică, Eurovision este un act de cultură. Un simbol al mitului Europei.