agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-29 | |
Am în față doar o stradă părăsită, neagră și amară. O stradă ponosită, veche, ruptă, dreaptă. Aceleași linii, aceeași continuitate macabră, obscură, sumbru de plictisitoare. Nu mai depun nici un efort pentru a păși… totul se rezumă la un automatism sâcâitor… care suflă rece în ceafa mea mult prea insensibilă, mult prea roasă de răsuflarea nimicului. Nu-mi mai pot susține craniul, nu-mi mai pot susține moralul, și ambele se pleacă umile, umilite, ca în fața unui presupus divin perfect. Îmi simt întregul corp inutil. Mâinile mi se plimbă cu insolență pe lângă corp… lovind nevoit trandafirii sălbatici de pe marginea șoselei care răspund, mult prea vii, cu o simțire indiferentă. Deși simt durerea, nu mă obosesc să o sfârșesc. Încep să mă împac cu suferința, care de fiecare dată m-a luat de mânuță și am pășit împreună prin viață, și care m-a adus acum, aici. În pragul unei nebunii albe, plină de uitare, mă simt îndatorată durerii. Sunt la doar un pas de sfârșit, de margine, de mal, sunt la doar un pas de capătul șoselei ce duce spre nicăieri, ce mă adoarme prea devreme, ca pe un copil căruia îi încui sertarul cu bomboane. Naivitatea din mine îmi spune să închid ochii, să mă las purtată de un vis mult prea de mac roșu, un vis cald, liniștitor, dulce… tânăr… ca atunci când savurezi mierea unui sărut… trebuie, vreau, închid ochii. Cerul se prăbușește peste mine, învăluindu-mă ca pe o neîntinată fecioară într-un giulgiu mult prea albastru, mult prea clar, care mă sufocă prin puritatea sa mult prea cristalizată care nu mă caracterizează. Mă simt ca o privighetoare în clasica-i colivie de aur… Încep a mă zbate, a răbufni, o leoaică în cușcă, spărgând clopotul de gheață ce mă înconjoară, deschid ochii. În fața mea șoseaua se sfârșise, văd numai câmp,.. un câmp verde, viu!!!!! Mă prăbușesc in iarba vie … mă simt nemoartă… privesc cerul ce acum e suficient de departe de mine… mă simt ca o frunza in vânt, o frunza vie, care trăiește; bunătatea, perfectul, nu mă mai sufocă!! Soarele nu mă mai încălzește… simt răcoarea ipocrită a lunii.. nimic nu mai e dulce și savurez încântată acrul amar al trăirii!! Vreau să urlu: ”Sunt VIE!!!”
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate