După ce treci de râul Doamnei, în apropiere de Curtea de Argeș, la Corbii de Piatră, se află un locaș încrustat în piatra muntelui, ca o peșteră. Fiind și vatra voievodală a Corvineștilor, acest loc a fost primul schit de maici din Þara Românească, dar istoria locului este cu mult mai străveche aproape nesfârșită. Dincolo de râul Doamnei, se află peretele vertical de stâncă în care se găsește biserica rupestră, apoi se mai află, tot acolo, niște altare ciudate cu trepte săpate-n piatră, având găuri și jgheaburi prin care poate, cândva se scurgea sânge omenesc în timpul ritualuriloe și jertfelor închinate zeităților păgâne. De cealaltă parte a peretelui vertical din piatră, aflăm ruinele cetății lui Dromichetes, cel mai bogat rege al dacilor. În ce s-a transformat istoria de mii de ani a acestui loc, din care au pornit Corvineștii ca o seminție de regi și eroi ai unei Europe apuse? Cum să se poată uita, trece cu vederea asemenea izvoare de cultură? Așezările acestea au fost locuite dintotdeauna și bătrânii mai cred că aici, la Chilii, Dumnezeu ar fi dat drumul din palmă primilor oameni.
Se știe că ceva este adevărat din toate câte se spun despre măreția înfricoșătoare a locurilor. Acolo sus, deasupra bisericii săpate-n piatră, pe malul pe care corbii își săpau sălașurile cu ciocul și cu ghearele s-au găsit urmele oamenilor de acum zece mii de ani. De-asemenea, aceste locuri stranii, poate unice pe pământ, poartă încrustată în ele memoria Potopului. În timpuri pierdute în negura istoriei, triburile de carpi își ascuțeau săbiile de piatra friabilă a muntelui, iar mai departe pe Plaiul din mijloc sunt ruinele Gezidavei, despre care legendele povestesc cum zgâria cerul cu turnurile sale iar soarele pălea în fața strălucirii și bogăției ei.
Pietrele uriașe, scobite straniu, au fost altare însângerate, înainte de Iisus, iar hrubele malului Corbilor au servit închinării unui șir întreg de divinități succesive, fiecare dintre aceste divinități lăsând în cultura și folclorul acestor locuri un descântec, o legendă, un obicei adaptat mai târziu creștinismului.
Sus, deaupra râului Doamnei, găsim ultimele pietre ale castelului lui Voicu Corbin, fiul lui Șerb și tatăl domnitorului Iancu Corvin de Hunedoara, cel care avea să păstreze cu mândrie blazonul corbului transformându-l într-un nobil însemn regal.
Cine sunt oamenii acestor locuri?...unii dintre ei poartă și astăzi haine ale vechilor carpi, alții poartă centuri ca ale haiducului Zdrelea, fratele de cruce al lui Tudor Vladimirescu. De ce povestesc cu-o așa mândrie despre locurile acestea, despre hruba de la Jgheaburi, o scobituraă uriașă, despre care spun că e fermecată, iar în nopțile cu lună nouă oricine poate să audă acolo zăngănit de săbii și scrâșnet de lanțuri?...
... era odată un cneaz, un fel de rege prin aceste locuri, îl chema Voicu Corbin pentru că era din Corbi. El avea un fiu, Iancu, iar acesta fiind copil pe-acea vreme se juca c-un ineluș de aur. Pe când traversau munții spre Transilvania, un corb a atacat băiatul să-i ia inelul și-atunci Voicu a luat arcul și-a săgetat corbul. Mai târziu copilul a ajuns un rege viteaz, i-a bătut pe turci și pe toți cei care râvneau la pământurile și bogățiile țării sale, și și-a păstrat ca semn corbul cu inel în cioc în amintirea tatălui său și a locului în care se născuse. Iar mai departe, fiul lui, Mateiaș Corvin, a păstrat semnul dar a schimbat inelul cu o cruce, și toți domnitorii au ținut cu mândrie semnul corbului, mai departe.....


Jertfelnic dac la Corbii de Piatră


Jertfelnic dac la Jgheaburi


Corbii de Piatră