agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-06-24 | |
Pâna cu vreo 10-15 ani in urma, , ma felicitam (u) pentru talentul –“ai zice ca-nnascut, draga”, cum obisnuiau sa zica rudele si cunoscutii- de-a gasi solutii pentru orice problema si orice lipsuri. Si, fie-ne de deochi, erau probleme si lipsuri cu nemiluita, in acea vreme.
N-am ciocan? Bat cuiele cu un cub de bronz de pe masa de scris/citit, mancat, calcat rufe, shimbat scutece bebe si, in cazuri mai triste, de pus-Doamne fereste!- vreun decedat mai de-al casei, sa-si ia rudele si prietenii adio. N-am birou? Nu-i nimic, am masa multifunctionala-evident, lacul i-a crapat de multi ani, atat de multi, ca ma-ncurc la numaratoare. Mi s-au rupt pantofii? Las’ ca ma duc la nea Vasile, imi trage niste pingele de mor si pantofii tot vor mai fi buni sa-i mai poarte si altii. Mi s-au rupt baretele la poseta? Le scurtez si-o fac ca noua. S-a uzat hainuta de iepure ( vulpile erau considerate prea…capitaliste)? Nu-i nimic, o duc la blanarie si mi-o-mbraca-n fâș, tine o suta de ani garantat. S-a rupt dresul? Nu se arunca, se pastreaza pentru “zile negre” (care or fi fost alea “albe”?!?) si se poarta pe sub pantalon. Mi-amintesc ca niste amici, emigrati miraculos in Germania prin 1980, ne scriau, uimiti peste masura, ca nemtoaicele-si arunca dresurile BUNE la gunoi, doar ca sa nu-si mai bata capul sa le spele. Ce sa va mai zic de stupoarea lor cand au vazut ca mobila “aproape noua, dom’le, nu avea nici macar o zgarietura!”, e scoasa-n strada o data la cativa ani, si e inlocuita cu alta, de ultima moda. Si-apoi, spiritul acelor 3R, dus până la limita maxima a meschinariei, care ne-a fost predat ca țel in viata (de parca am fi avut si alte optiuni, pe vremea aceea): sticlele si borcanele se pastreaza cu sfintenie dupa golire, pentru conservele de iarna; aproape ca puteai judeca gradul de bunastare si gospodarire al unei familii dupa numarul de sticle si borcane. Pungile se spala spala, se usuca si se-mpaturesc cu religiozitate, pentru un milion de intrebuintari viitoare. Tricourile vechi retrogradeaza, dupa uzura maxima, la stadiul de carpe de praf sau lavete de lustruit pantofii sau masina (in cazul fericitilor posesori de autoturism). Capace, suruburi, nasturi, , cartoane, bucati de sârma, liță, piulite, șaibe, doape de plastic, de pluta sau de metal, catarame de curele rupte, totul, totul se pastra si se reintroducea in circuitul functional, chiar daca nu cu destinatia initiala. Spuneam ca pana acum ceva vreme ma felicitam pentru cat de bine am raspuns la aceasta spalare pe creier, crezandu-ma un Robinson Crusoe in varianta feminina. Azi ma autoblamez pentru aceasta caracteristica si ma zbat sa scap de ea, sa uit c-au fost vremuri cand un popor intreg o ridicase la rand de mod de viata( ar fi mai corect sa spun supravietuire). Stiti de ce cred eu ca e amendabila stalcirea firescului uman cu astfel de mutatii care alieneaza fiinta, poate chiar natii intregi? Pentru ca azi, cand legea 18, faimoasa lege 18, cu “ilicitul”, nu mai sta in picioare ( si nici macar intr-un picior), si am voie sa-mi cumpar orice (si gasesc orice) si oricat, mi-au ramas inca automatismele vietii la limita supravietuirii. Si strang in continuare pungi, cutii, borcane, sticle, sârme, suruburi, șaibe, capace, doape, nasturi, catarame, șireturi, celofanul de la buchetele de flori primite (Doamne, nu-mi vine sa cred!)…cu care, evident, nu mai am ce sa fac. Ratiunea, logica, bunul simt se zbat sa iasa la suprafata (si reusesc-slava Domnului!-uneori), sa-mi refaca sinapsele proprii omului modern, al mileniul III. Si atunci, golesc intr-o gafaire pre-cardiaca debaraua, cămara, balconul, boxa, dulapurile pline la refuz cu tot lestul mizer al unui trai uman, arunc si spal bine, sa se stearga orice fir de marxism-leninism din omul ce sunt, trag aer in piept si ma uit la rafturile goale cu bucurie, triumf si uimire, ca la a opta minune a lumii. Atrofiat, dreptul la stima de sine trebuie exersat ca primii pasi ai unui bebe care se ridica din mersul de-a busilea la pozitia bipeda. Sau ca victima unui grav accident, din care a scapat cu viata ca prin minune , nascandu-se a doua oara si reinvatand sa traiasca (nu doar sa existe), de la dus lingura la gura (ca sa scape mai repede de perfuziile cu glucoza), pana la primi pasi fara cârje sau cadru de sustinere, cand simti ca fiecare metru parcurs e un nou continent pe care-ti infigi steagul. Asadar, exersez zilnic stima de sine, bucurandu-ma nebuneste ori de cate ori reusesc sa arunc un borcan golit sau o cutie de pantofi noi, goala, fara sa resimt gestul ca pe o pierdere. Urmatorul pas e sa arunc pantofii stricati, fara sa ma autofaultez cu argumente de genul “da’-s de piele, si inca ce piele”, “da’ nu se mai fabrica modelul asta si-s topita dupa el”, “sunt aproape noi, ii lipesc cu super-glue, parca cine stie?!”, “n-am bani de altii acum”, “poate-i dau vreunui amarat, sa zica bogdaproste si tot e bine”. Nu, nici macar sa-i dau cuiva mai amarat decat mine nu trebuie- inseamna ca n-am urcat treapta, ci doar am facut pasul de la stanga spre dreapta. Daca ma framanta pornirile crestinesti atat de tare, ar trebui sa ma inham la mai mult decat la a arunca niste pantofi rupti in poala unui amarat, in loc sa-i pun la cosul de gunoi. Ar insemna sa-mi caut rabdarea, bunatatea si-ntelepciunea , sa le recuperez de pe unde s-or fi ascuns incercand sa scape de furtunul antedecembrist de spalat pe creier si sa le pun la lucru in slujba aceluia de-i zic “mai amărât ca mine”. Si-n loc sa-i dau un pește, mai bine-l invat sa pescuiasca. Iar, de m-o lasa inima si m-o tine buzunarul, poate-i si cumpar o undita si mergem impreuna la pescuit. Ca “unde-s doi in numele Domnului, e si Dumnezeu cu ei”. Scăpând de gunoaiele apărate de falsa eticheta “sunt inca bune”, ne recuperam fiinta (sau macar bucati mari din ea), demnitatea, stima de sine. Invatam din nou sa ne iubim pe noi insine. Pana nu vom reinvata asta, nu vom sti/putea sa-i iubim si sa-i respectam nici pe altii. Cu atat mai putin pe Dumnezeu… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate