agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-07-19 | |
Aristotel în concepțiile sale estetice, prezentate în tratatul „Despre retorică“, dar mai cu seamă în „Poetica“, refuză separarea sensibilului de inteligibil, detașându-se astfel de perspectivele esteticii platoniciene. „Poetica“ lui, prima sistematizare științifică de teorie filosofică a literaturii, descrie : deosebirile dintre arte, în ce privește mijloacele cu care acestea săvârșesc imitația, diversele feluri de poezie, după formele imitate și după modul cum realizează imitația, împărțind poezia in serioasă și hazlie. De asemenea, Stagiritul deosebește tragedia de comedie, precum și tragedia de epopee, enumără elementele care alcătuiesc tragedia, caracterizează subiectul ca cel dintâi element al ei, pe care îl și detaliază, prezintă apoi elementele tragediei, natura eroului tragic, feluritele ipostaze de a reda emoția tragică, chipurile de recunoaștere folosite de autorii tragici, graiul și judecata drept alte elemente ale tragediei, apoi componentele graiului, metafora, caracterele, revine la asemănările și deosebirile dintre tragedie și epopee, trăgând concluzia asupra superiorității celei dintâi.
Astăzi noțiunea de Poetică îmbracă două sensuri, pe care le prezentăm concentrat aici. Sensul prim redă poetica drept lucrarea retorică despre principiile și normele de bază ale artei literare. Ea se prezintă sub forma tratatului, fie sub cea a poemului didactic, tonurile variind de al sobrietatea și gravitatea programatică, la ironia sau sfatul glumeț. Cunoscuta scriere ulterioară este „Ars poetica“ (epistolă către Pisones) a lui Horațiu. Renașterea italiană resimte influența aristotelică în meditația despre artă. Boileau în anul 1674 revine și el cu „Arta poetică“, popularizând cu vervă idei enunțate anterior, urmând ca odată cu apusul Clasicismului, aceste modalități de expresie artistică să fie ușor abandonate, rămânând doar vestigii didactice. Sensul secund al termenului „poetică“, odată cu pătrunderea metodelor lingvistice în estetica și critica literară, definește conceptul drept partea constitutivă a lingvisticii preocupată de raporturile dintre funcțiunea poeticii și celelalte funcțiuni ale limbajului (R. Jakobson). După unii esteticieni, cu tot interesul incontestabil al analizelor de texte, o asemenea înțelegere a cercetării literare reprezintă reducerea perspectivei estetice la optica lingvistică. Abordăm în continuare noțiunea de „poezie“, definind-o prin decupaje din bagajul noematic al esteților. În sens larg, poezia înseamnă (conf. cuvântului grec „poesis“) creație, cuvântul poetului, al aedului. În accepțiune restrânsă, poezia reprezintă arta versului, care nu este un accident al substanței proză (P. Valéry), dar de care nu poate fi totuși riguros delimitată, când se are în vedere discursul logic, discursiv sau practic demonstrativ. Poezia fiind o întreprindere dificilă și cu rezultate evident relative, în registrele ei găsim: a) prozodia (poezia ca limbaj bazat pe euritmie și eufonie, delimitându-se formal de proză) ; ritmul, rima, aliterația, procedee poetice care modifică și integrează sunetul în armonii verbale, sunt considerate ca puncte de tangență ale poeziei cu muzica ; b) intensitatea emoției, trăirea, uneori până la extaz, a ceea ce urmează a fi comunicat prin vers întru nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii (G. Călinescu) și c) starea poetică, acea unică dispoziție care, prin angajare maximă a tuturor facultăților creatoare, dă naștere la actul poetic. Conceperea esenței poemului în raporturile sale cu „starea poetică“ cunoaște în istoria esteticii și poeticii explicații care variază între teoria „daimonismului“, la Platon (natura oraculară a poetului; poemul ca dicteu al divinității) cu prelungiri, în diferite nuanțe, până în epoca modernă („starea de rugăciune“ la Brémond), dicteu al forțelor obscure ale inconștientului la romantici, suprarealiști etc.) și acelea, mai terestre, care asociază creația poetică tendinței naturale, organice a omului de a imita natura (mimesis) (Aristotel) sau de a exprima adevărul (Horațiu, Boileau etc.). După cum se asociază uneia sau alteia dintre aceste mari tendințe, diversele estetici reclamă cu precădere pentru „starea poetică“ puterea inspirației sau a muncii laborioase, a hazardului și intuiției sau pe aceea similară rigorii logice sau matematice (E. A. Poë). Creația poetică propriu-zisă este de fapt aceea care , prin diversitatea modalităților sale practice, prin succesiunea istorică a curentelor și prin varietatea simultană a genurilor, reclamă accente teoretice diferite, pe unul sau pe altul dintre acești poli. Astfel, supralicitarea, în estetica romantică, a eului și inspirației, a elementelor afective, este ecoul aducerii în prim planul poeziei romantice, a sentimentului, a participării afective a poetului. Romantismul inaugurează, de altfel, un lung proces de reflexie asupra poeziei, care va conduce, trecând prin Poë și Eliot, Baudelaire, Mallarmé, Breton, Aragon, Blaga ș.a. la cristalizarea conceptului modern de poezie. Pe această direcție, înregistrăm diversitatea și caracterul adeseori contradictoriu al opticilor referitoare la zonele de investigație ale poeziei (realitatea, realitatea Eului, sentimentul comuniunii cu cosmosul, tenebrele inconștientului, idealitatea etc.), finalitatea și funcția socială a poemului (plăcerea, plăcerea pură, atingerea absolutului, educarea omului, prospectarea viitorului etc.), condiția poetului (profet, vizionar, demiurg), condiția și natura poeziei însăși (magie a verbului, gest oracular, mod de existență, o a doua realitate, reflectarea unei lumi reale, imaginare, interioare sau exterioare etc.). În peisajul creației poetice moderne și contemporane, reflecția asupra poeziei însoțește cu obsesie poezia. Astfel, conceptul modern de poezie se elaborează paralel cu creația însăși și o contribuție remarcabilă la fundamentarea lui o aduc poeții înșiși, prin înțelegerea realității sub alte raporturi decât cele obișnuite în virtutea unei logici poetice. De aci, apelul la modalități de expresie care substituie afirmației directe sugestia, explicitului nuanțe de mister, datului imediat simbolul, sensului comun pe cel imprevizibil, inedit (N. Tertulian). (Articol omonim apărut în Revista de cultură "13 plus", Bacău, oct.-nov. 2004) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate